Top 5 emisiuni tv preferate

Renunţarea la abonamentele tv şi lauda că “nu mă uit la televizor” e deja un clişeu în rândul lumii. Astăzi, dacă pui mâna pe telecomandă, nu mai eşti cool, ci obosit, plicticos, de modă veche. Eşti true doar dacă te uiţi la seriale online, filme pe Blueray, pictoriale din tabloide… sau dacă citeşti în metrou când îi aglomeraţia mai mare, ca să nu uităm această minunată categorie a cârtiţelor literare. :)) OK, bine, e cel mult socially accepted să-l priveşti seară de seară pe Mircea Badea, ca să visezi frumos despre preşedinţi împuşcaţi.

Sincer, nu înţeleg de ce, căci emisiunile româneşti oferă o largă paletă de formate, potrivite tuturor gusturilor. Tocmai de-aceea, m-am hotărât să alcătuiesc un top 5 al preferinţelor mele.

1. Capatos

2. Dan Diaconescu direct

3. Cancan TV

4. Pe banii părinţilor

5. X Factor

Mă, da’ bine mă mai cunoaşteţi… Glumesc, troagherilor. :D Să revenim la lucruri serioase.

1. La mustaţă (TVR 2)



Ioi, când am aflat că dom’ Constantin Trofin, clujean şi ardelean de-al meu, o să revină pe micile ecrane, eram extaziată. Mi-am amintit, desigur, de Ştirile de sâmbăta asta, emisiune cu poante savuroase, la care râdeam cu lacrimi fără să le fi înţeles pe toate. Dar dacă pe-atunci eram prea tânără, acu-s majoră, vaccinată şi mă prind (chiar dacă nu-s sigură că m-am mai şi deşteptat la minte între timp). Ce să mai? La mustaţă-i genul ăla de emisiune de divertisment care tratează subiecte serioase cu umor, fără să se folosească de imitări de personaje mondene, cum fac Bendeac şi ce-o mai rămas din Divertis. Are invitaţi mişto şi o doză foarte mare de bun-simţ. Şi îmi place că nu încearcă să imite vreun model american de show tv; e, pur şi simplu, românesc şi autentic. Păcat, mare păcat că ţine doar o oră. Sunt invidioasă pe studenţii din Cluj care au şansa să-l aibă pe Trofin profesor. Cre’ că-i un om de la care au multe de învăţat, dacă producţiile lui reuşesc să fie la fel de actuale în 2011 ca la sfârşitul anilor ’90. Iubire eternă. :X

2. Cronica cârcotaşilor (Prima TV)

Pe cârcotaşi îi ştie toată lumea. Ar fi de prisos să mai amintesc de ce unui om aplecat spre cultură îi place emisiunea asta, care încurajează şi sprijină, în felul ei, revolta faţă de kitsch şi lipsă de bun-simţ. În plus, îi o ocazie bună să mai râdem de trista realitate, că altfel toţi pereţii ar fi marcaţi cu “loc de dat cu capu'”. :)) Nu ştiu ce se va întâmpla în lipsa lui Huidu, dar Dezbrăcatu’ îmi place deja, cu grimasa lui serioasă şi umorul sec. În plus, mereu l-am considerat sexy. One more reason to watch the show. :))

3. Vocea României (Pro TV)

Îmi place muzica, îmi plac vocile faine, îmi plac producţiile Pro TV, îmi place să-mi dau cu părerea despre cum cântă unul sau altul (dacă citiţi blogu’, ştiţi asta :D). Acuma, că înainte Brenciu mi se părea îngâmfat, Loredana precaută, Moga deseori enervant şi Smiley cam pămpălău… se pare că nu m-o împiedicat să urmăresc emisiunea săptămână de săptămână. Puţin îmi pasă cum se comportă juriul cu muritorii de rând, doar sunt vedete şi îşi permit. Dincolo de ecran oricum nu prea contează altceva decât muzica. Asta-mi place la show-ul ăsta tv, că accentul pică pe voci, nu pe concurenţi. În plus, are strălucirea aia a unui concurs adevărat, cu emoţii, melodrame, îmbrăţişări, lacrimi, în care fiecare are favoriţi şi ţine cu inima sincopată la ei. Mişto de tot. E ca un bling bling de la care nu te lasă sufletu’ să-ţi muţi privirea. Iar membrii juriului or fi cum or fi în viaţa reală, da-n emisiune-s ca sarea în bucate. ;)

4. Miss fata de la ţară / Mi-s băiatul de la ţară (Prima TV)

Miss fata de la ţară mi se pare o emisiune feerică. Nu, n-am căzut în cap. Am recunoscut întotdeauna că viaţa la ţară e un fel de return to innocence, iar fiind blocată-n jungla urbană, mi-ar plăcea să evadez cât mai des în satele din ţara asta faină şi să cunosc cât mai mult din simplitatea oamenilor de acolo, care mă înduioşează de fiecare dată. În showu’ ăsta ni se înfăţişează odraslele ţăranilor noştri, da’ până să fie aduse la Bucureşti şi transformate în fotomodele, vedem unde stau, povestea lor de viaţă, pasiunile lor şi modul de gândire. Şi io-te aşa, emisiunea te plimbă prin localităţi atât de faine, de-ţi vine să-ţi iei tălpăşiţa şi să-ţi muţi fiţele de orăşean direct în inima Moldovei, sau în vreun sat uitat de lume din Banat… Anumite cadre pur şi simplu mi-o tăiat respiraţia. Tre’ să caut pe YouTube emisiunea cu Celia, care şi-o ales mândră din Maramureş. Mă ominilor, lacrimi în colţurile ochilor şi alta nu! Ce peisaje, ce accent, câtă naturaleţe…

5. Ora de business (TVR 2)

Io, după cum ştiţi, am făcut Literele. Mediul de afaceri, cursul BNR şi inflaţia reprezintă subiecte de prea puţin interes pentru mine. Dac-aş pune pe picioare o firmă, într-o lună ar fi în prag de faliment. :)) Asta până s-o apucat Fişioru’ să-l urmărească pe Moise Guran. Nu zic că acuma n-aş da greş la capitolul afaceri, dar măcar nu mai schimb programul instant şi sunt dispusă să ascult şi să acumulez cât mai multe informaţii. Îmi place de Moise pen’ că nu pare prompteristu’ obişnuit, care citeşte textul şi tuturuie un amalgam de chestii. Neah, e un prezentator pe care-l umanizează intonaţia (“oameni buni” :))), de parc-ar explica pentru prostimea de rând, ca mine, precum şi bâlbele dese. ;)) Ideea-i că îţi deschide apetitul pentru un domeniu altfel anost şi monoton, pe care îl respingeam înainte. Chiar dacă nu am chef de Ora de business în fiecare zi, emisiunea e demnă de apreciat, deoarece a fost luată în vizor de cineva care ar prefera să citească o carte înaintea oricărui alt lucru, adică io. :D

Aşa că… dacă n-aveţi timp să speculaţi oferta televiziunilor româneşti cu telecomanda, v-am dat cinci idei. Dacă mai ştiţi şi voi chestii mişto, împărtăşiţi şi cu subsemnata, că nu mă supăr. Singurul motiv pentru care aş refuza să mă uit la televizor ar fi faptul că-mi ocupă tot timpul. Deocamdată nu-i cazul, aşa că n-am de gând să intru în clubul snobilor care îl resping, din ce ştiu io ce motive mai mult sau mai puţin coerente. ;)

Pa, Huidu

Gata, e oficial, Huidu s-a retras din viaţa publică. Ca să nu vă mai chinuiţi să intraţi la el pe blog, că oricum nu vi se încarcă din cauză că-i plin serveru’ de dă pe-afară, iată mesajul:

“Am trait în ultimul an încercări ale vietii pe care nu le doresc nimănui. Mă doare sufletul… Am creat în ultimii ani un fenomen numit “Cronica Carcotasilor” de care sunt mândru şi care trebuie să continuie fără mine în rolul de prezentator! Vreau sa îmi asigur însă colegii că îi voi ajuta cu tot ce am învăţat în aceşti 17 ani!

Nu voi mai apărea în prim plan la Cronică şi asta din respect pentru victimele cumplitului accident. Nu am susţinut niciodată că sunt fără pată, dar reacţia unor colegi de presă m-a lăsat fără grai. Vă rog să înţelegeţi că Şerban Huidu nu se agaţă de statutul de persoană publică şi că niciodată nu a făcut acest lucru.

Pe scurt, aş vrea să nu confundaţi omul Huidu cu emisiunea în sine, care este exprimarea unei idei de mai bine şi care a fost tot timpul confundată cu o emisiune de umor! Este o emisine de opinie care se foloseşte de umor! Atât! Pentru asta Cronica trebuie să continue!

Vreau să le mulţumesc fanilor şi prietenilor care au rămas lângă mine în aceste cumplite momente şi să asigur rudele victimelor de adânca mea compasine. Nu sunt cuvinte care să descrie dezastrul sufletesc pe care l-am produs lor, mie şi familiei mele! Vă rog să mă iertaţi!”

N-am scris până acum nimic pe marginea subiectului, pentru că ştiţi deja că ăsta nu-i un blog (prea) serios, cum nici io nu sunt. Dar m-a afectat, aşa că o să fac o excepţie. Nu ştiu de ce tocmai azi. Nu faptul că Huidu n-o să mai apară pe nicăieri m-a convins; asta era previzibil. Scriu pentru că ştiu cum e să iei o viaţă.

Era noapte şi circulam cu vechea Dacie 1300 – singura maşină pe care-am condus-o vreodată constant – pe serpetinele de la Acăţari. Era o beznă grea şi lipicioasă, ca smoala. Farurile abia dacă răzbateau la un metru înaintea maşinii. Circulam regulamentar şi nici viteza nu era prea mare, dar am tăiat o curbă şi am simţit o bufnitură puternică, după care totul a rămas ca suspendat vreme îndelungată. Îmi era greu şi să clipesc, totul se mişca în slow motion. S-a făcut beznă totală. Doar un far mai clipocea plăpând. Priveam fix şi nu înţelegeam cine-mi repetă, parcă din dosul gândurilor: “L-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât…” Eram tot io, doar că cea conştientă. M-am trezit lac de apă şi gâfâind, în toi de noapte. Eram îngheţată, panicată şi nici nu ştiu cum m-am dat jos din pat, plângând, să beau o gură de apă. Ca-n filmele proaste. Şi deşi ce-am zis la sfârşitul primului paragraf poate părea un pic exagerat şi macabru, vă asigur că nimic din ce-am trăit sau ce-am visat vreodată nu se compară cu senzaţia aia.

Am avut coşmarul ăsta la câteva luni după ce-am intrat cu maşina din vis într-altă Dacie, care stătea cuminte la semafor, din simplul motiv că am uitat să învârt volanul. Desigur, ca mai tot ce se petrece în viaţa mea, păţania s-o lăsat cu râsete şi amintiri faine, nicidecum cu tragedii. Ce-a trăit Huidu însă… cu totul altă mâncare de peşte. La muncă am refuzat să scriu vreo ştire legată în mod direct de el.

Sigur, să simţi pe viu vina aia sufocantă are un impact psihologic de lungă durată, nu de două zile şi eventuale recidive. Dacă nu mă credeţi, citiţi Crimă şi pedeapsă şi fiţi pregătiţi pentru tortură mintală de cea mai joasă speţă, ca să zic aşa.

Femeia care a murit avea 54 de ani, cât mama. Nu-s Dumnezeu, deci n-am cum să-l judec pe Huidu. N-am cum să decid dacă a fost accident, neatenţie, dacă e ok că scapă cu suspendare sau dacă-i bine ori ba că nu mai apare pe nicăieri. Treaba Lui şi-a lui. Eu zic doar că, pe undeva, mai mult prin empatie decât prin orice altceva (un coşmar, oricât de nasol, e prea nesemnificativ), îl înţeleg şi mi se chirceşte sufletul…