Io îs un om în permanenţă obosit. Din februarie încoace mă apucă zorile făcând tăt felu’ de chestii mai mult sau mai puţin inutile, că folositoare de prea rare ori s-o dovedit a fi.
Unde mai pui călcâiul meu zdrobit de la şase ore de giamparale la Taraful de Haiduci, călcâi ce n-o să se mai vindece niciodată după ce-am călcat iar strâmb cu el pe gresia udă. Bravo, Roxa.
Îs un om obosit şi olog. Mă târâi!
Ce noroc că stau la Apărătorii Patriei şi când plec prind mereu loc în metrou, să şăd! Nu acelaşi lucru se-ntâmplă când viu înapoi, de la Universitate sau Unirii, unde dă buluc lumea şi viermuieşte prin vagoane. Dar, dacă am noroc, nu ezit să îmi hodin oasele pe latifundiarul albastru (în mod normal, cuvântul ăsta n-ar avea legătură cu fundul lat, da’ dacă toată lumea insistă să folosească locaţie, îmi permit o aroganţă; ce, numa’ voi să fiţi snobi?).
Omul obosit şi olog se relaxază.
Şi simt că mă curentează ceva! Mă arde, mă ustură, mă pătrunde şi îmi zgâlţâie sufletul! Ridic ochii: o băbuţă mă privea insistent, insinuant şi scrutător, de parcă tocmai am zis că nu-s de acord cu mărirea pensiilor, doară pensionarii şi-aşa crapă.
– N-ai de gând să mă laşi să stau jos? zice bunicuţa, pe care nici nu ştiu di ce-o alint în avântul meu calin, că nu era deloc simpatică şi diminutivabilă.
Stai, ce? De gând? DE GÂND?! Apăi fută-l Stalin gând, că tătă m-am aprins! Mai ales deoarece fosila vitriolantă părea-n putere, n-avea bagaje, nu nimica. Ea voia doar ce i se cuvine.
A nu se înţelege că am ceva cu boşorogeala circulatoare cu transport în comun. Zău că-s prima care-i lasă să steie jos; io-s o fiinţă drăguţă, nu absurdă. ;;) Plus că şi ciolanelor mele sclerozate le-or face plăcere să primească acelaşi tratament, când o fi să fie.
Da’ când nu se poate cu ei, când în vanitatea lor, scaunul li se pare doar o extensie firească a posteriorului lor zbârcit, ce să mai zici? Eram în facultate şi-aveam cursuri de la 8 dimineaţa la 8 seara; am luat chiaune un autobuz spre casă şi o colegă o avut surpriza ca un bătrânel (di ce i-oi alinta!) să i se-aşeze-n poală. Pur şi simplu. Aşa, pentru că scaunu’ nu era liber şi doară di ce să deschidem gura întru comunicare civilizată, când putem fi nesuferiţi.
(Btw, io l-aş fi flipuit ca-n celebrele gif-uri cu table flipping, da’ colegii mei mereu o fost mai sâmţâţi ca mine. :D)
Să revenim însă la băbuţa noastră. Dacă n-am de gând, zici. Bineee.
Recunosc, am făcut pauză trei secunde să coc fulgerător acest mirobolant răspuns, oferit cu cei mai umezi şi mai mari ochi pe care-am putut să-i casc:
– Vă rog să mă iertaţi, chiar aveam de gând, da’ ştiţi, sufăr de o fobie. Nu pot să stau pe mijlocul culoarului în vagoane, pentru că mă sperii foarte rău şi mi se opreşte respiraţia. Imaginaţia îmi joacă feste şi trăiesc cu impresia că pe şine există o ţeavă sau o conductă răsărită din pământ, care, în viteza metroului, se va înfige în toţi oamenii care stau pe mijloc, în picioare, de la un capăt la altul!
– ?!
– Da, aşa, ca la frigărui. Chiar îmi pare rău, aş fi vrut să vă las, dar încă nu îmi pot depăşi fobia asta. Puteţi să căutaţi dacă nu mă credeţi sau poate aţi auzit de ea, e destul de răspândită mai ales în ţările cu populaţie mare, ca China, unde sunt multe trenuri şi metrouri. Se numeşte… biciplizofobie!
Dacă mă-nţelegeţi:
Nu, încă nu ştiu cum am putut zice aşa ceva. Nici de ce n-am pufnit în râs, că de-obicei nu mă pot abţine când fac d-astea. Important îi că m-o privit cu suspiciune (îi adevărat sau îi pe prafuri?!) şi am fost lăsată în pace. Niciodată n-am şezut mai triumfător pe un scaun albastru de metrou.
…
Rulez sau ce? =))
