Gata, ne-am hodinit destul. Să continuăm cu poveştile despre Peninsula. Măcar să-mi amintesc, dacă nu mai simt pe viu atmosfera de acolo. Vorba aia, 4 zile trăieşti, 361 aştepţi… (oftat prelung).

Din păcate, pentru mine ziua o-nceput cu Luna Amară. Nu zic “din păcate” pentru c-ar fi cântat naşpa, Doamne feri, ci tooot din cauza operaţiei buclucaşe, care necesită dezinfectare cu ozon în fiecare zi. Ăsta-i motivul pentru care i-am ratat pe Andărcavăr Bend, deşi tare mult mi-ar fi plăcut să-i revăd. Sunt o formaţie locală care parodiază hituri. De-or veni vreodată pe la voi prin oraş, nu-i rataţi, dacă vreţi să râdeţi una bună. Mnoah, să revenim la ale noastre. O fo’ primu’ concert Luna Amară întreg pe anul ăsta (la Deftones am prins doar ultimele două piese, shame on me). Ce pot să zic? Same old Luna Amară. :) Piesele noi ale lui Nick sună foarte, da’ foarte bine. Sunt rele şi dure şi au versuri mişto, cu mesaj. În toamnă iese şi noul album, iar io abia aştept să aud cum se aude “pe curat”. Cunoscându-i, ştiu că n-o să fiu dezamăgită. :D

Nick singin’ it loud

Mihnea, un chitarist care te lasă cu gura căscată

în timpul concertului, cineva dormea nestingherit sub scenă, în hamac :))

lunatici

un Mihnea cântăcios din gură

… dar şi din chitară

Anyway, ceea ce mi-a plăcut mie tare mult la concertul de la Peninsula a fost, din nou, pentru a nu ştiu câta oară, chitara domnului Mihnea Ferezan. Mă, deci incredibil. La fiecare concert, piesele de pe Asfalt sună altfel. Nu ştiu când are atâta timp să-şi reorchestreze solourile sau să regândească ritmul, împreună cu Răzvan de la tobe şi Sorin de la bas. Dacă n-aş şti mai multe, aş zice că improvizează, da-s prea sincronizaţi ca să m-avânt la asemenea presupuneri. De exemplu, Ciudat a avut un outro atât de grunge, de parcă pe loc am călătorit în timp şi spaţiu, ajungând în Seattle-ul de acum două decenii. Faptul că celălalt Mihnea cânta îngenuncheat pe scenă, cu capul plecat, a contribuit şi mai mult la senzaţie. Bravo, băieţi! Mă surprindeţi de fiecare dată. Chiar şi la +943812873 de grade, într-un public paralizat de caniculă. Nu ne-am prea mişcat, dar am rămas cu voi şi v-am ascultat. Ceea ce e tot ce contează. Nota zece pentru comentariul care-a precedat Folclor: “Cred că l-am văzut pe Ceauşescu la scena Romania… Era împreună cu Nicuşor, Zoe şi Elena. Udrea”. :))

P-ormă au urmat unguraşii mei preferaţi, Subscribe, care sună mai bine ca oricând. Cunoştinţe vechi, de pe vremea primei veniri a lu’ Deftones în România, când i-am şi descoperit. Sunt la fel de răi, energici, dar şi melodioşi ca atunci, doar că… puţin mai maturi. Dreadurile n-au dispărut, ceea ce-i un semn bun. :D Iar dacă afară s-a mai răcorit, a fost şi pogo. Mare. Cu mult praf. Visul împlinit al oricărui artist. :))

pe noul album Subscribe îl cheamă… aţi ghicit, Bookmarks

Înainte şi după concertul lor, m-am tot tras pe fese în faţa ideii unui zbor de agrement, cu o parapantă de-aia cu motoraş (cunoscătorii ştiu). 15 minute = 160 de lei. M-am gândit, m-am codit, m-am răzgândit şi am ajuns la concluzia că dacă Fişioru’ rămâne nezburat, nu zbor nici io. :)) Promisiunea a fost ca la anu’ să strângem fonduri pentru 30 de minute fiecare, aşa că dac-o să auziţi urlete de sus, noi suntem. Sau cel puţin io sigur.

zboară puiule, zboară!

privelişte spre spital, în afara perimetrului peninsular

Se-nserase bine după Subscribe şi umblăturile noastre în scopuri înălţătoare (la propriu). Şi pentru că până la concertul lui Iggy mai era ceva timp de omorât, ne-am dus către Kiss Terrace, unde se desfăşurau Ska Cubano. Nu ştiam ce-o să găsesc acolo. Toate trupele cu “ska” în titlu pe care le cunosc cântă ska punk, o gălăgie generală armonizată de instrumente de suflat, nu foarte pe gustul meu. Asta a fost şi marea mea eroare, căci ska simplu înseamnă cu totul altceva, potrivit Wikipedia. Iar Ska Cubano era un melanj foarte frumos de astfel de muzică jamaicană şi melodii tradiţionale cubaneze, care mă duceau cu gândul la o Havana însorită, în care oamenii dansează pe străzi… Mă rog, probabil e o imagine utopică, dar la Peninsula toată lumea era în “rupe-te Shakira” mode. Mii de oameni dansau la unison. Ritmuri cubaneze şi un pic de raggae… ce să-ţi doreşti mai mult de la viaţă? Omuleţii de pe scenă erau îmbrăcaţi tare fain şi exotic, dar unu’ dintre cubanezii cu voce faină era înţolit exact ca Tamango al nostru, pe vremurile concertelor cu Shukar Collective. :)) Inclusiv cu pălăria pe cap. Mnoah, şi-apăi la Fişioru’ la dans, da’ ce-mi ştie moldoveanu’ de paşi şi alte minuni d-estea complicate? Am eşuat până la urmă într-un dans de-ăla ass on crotch, ca piţiponcii de rând din discotecile patriei. :))

Am mai prins p-ormă ceva din Nevergreen, trupă metal care se potrivea mai mult cu atmosfera de la Artmania decât cu Peninsula. În fine, la cât eram de nerăbdătoare să-l văd pe Iggy, putea fi şi Brad Pitt în chiloţi pe scenă, că tot nu l-aş fi băgat în seamă. :-“

În cele din urmă, mult-aşteptatul moment a venit. Legenda a păşit pe scenă. Iggy Pop în persoană, însoţit de ai săi The Stooges. Rock adevărat. Tăticul tuturor lucrurilor bune care s-au întâmplat în muzica rock era în faţa mea, la numai câţiva metri distanţă, cântând fără cusur şi mişcându-se ca un puştan la adolescenţă, dând clasă trupelor care se simt prea pline de ele însele pentru a mai agita masele de oameni veniţi să le vadă. Iggy înseamnă zeci de ani de rock în carne şi oase. Când a început să repete, după multă alergătură, “I think I broke my fuckin’ foot”, mi-am amintit instant de scenele din Trainspotting legate de concertele lui. :) Raw power, baby, vorba titlului legendarului său album. Memorabilă faza cu: “Shut up, you techno assholes!”, adresată cortului Freedom Arena, din care răzbătea un deranjant bumţi-bumţi. :)) Degeaba, Iggy Pop e Iggy Pop (şi alte truisme), creme de la creme. Ca să vă convingeţi cât de viu e omuleţul ăsta pirpiric, sfrijit, da’ 100% autentic, dovada stă în filmuleţul de mai jos, filmat şi montat chiar de la Peninsula.

Aş mai fi vrut să stau şi la Şuie, da’ oboseala şi anestezia şi-au spus încă o dată cuvântul. Oricum, nu mă-ndoiesc c-o fost mişto, din câte-am citit.

Pentru mine, ziua a doua de Peninsula a fost mai scurtă, căci am fost scoasă din uz de operaţia la premolarul drept, la al cărui rădăcină s-o strâns o grămadă de puroi din senin, că de plombat era plombat bine. Amu’ am aţe-n gingie şi un obraz cât China, care-mi şi obstrucţionează câmpul vizual, da’ cel mai ciudat îi că am oase străine în mine, pe canalul “săpat” de puroi, ca să nu-mi rămână gaură-n gingie. Nu ştiu de unde provin. Nu vreau să ştiu. Şi totuşi, cumva… tot la asta mă gândesc. :)) Partea cea mai naşpa îi că pentru ca alea să rămână întregi în gingia-mi, tre’ să nu mă spăl pe dinţi doo săptămâni. Două! That can’t be healthy, right? N-am voie nici să mă clătesc, nimic! Doar să ţin apă de gură în, şi anume, gură, desigur, că doar n-o fi “de gură” de ţinut în urechi. Fain m-am aranjat, nu?

Mă rog, când am ajuns în ţarcul imens al Peninsulei, încă eram anesteziată, aşa că durerea nu-mi prea dădea mari bătăi de cap. I-am văzut în sfârşit live pe Les Elephants Bizarres, care emană o energie de invidiat. Multe trupe ar putea lua lecţii, mai ales de la clăparul Nae :)) (Nae dragă, bine că nu cânţi la nai…), a cărui freză bouncy trădează un spirit bahic de nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi manifestat dacă n-ar fi avut mâinile ocupate. Basul trupei sună foarte, da’ foaaarte bine, amintindu-mi, pe alocuri, de The Gossip. Ştefan, solistul, s-a alăturat clubului bunăciunilor cântăcioase tunse, unde ocupă un loc de frunce alături de Vita de la Implant pentru Refuz. :)) Minusurile ar fi lipsa soloului de chitară de pe Hello Says The Devil (pe lângă limba engleză oţâră maltratată la versuri, dar asta deja se ştie) şi cântarea aceleiaşi piese la bis. Acuma-s ipocrită, că io-s mare fană a acestei melodii, dar încerc să fiu obiectivă. :)) Mi-o plăcut c-am auzit şi Have No Fear, prima piesă care mi-o atras atenţia asupra formaţiei ăsteia. Băieţii şi-o adus aminte şi de cântarea-n Teatru 74 de la noi, primind încă o bilă albă de la mine. Oricum, ceea ce vreau io să zic îi că am un sfat: pentru data viitoare luaţi-vă un microfon d-ăla fără fir, că n-o fi vreo avere, să nu mai rămâneţi priponiţi ca văcuţele dacă nu v-ajunge cablu, deşi voi vreţi să veniţi în public. :D Gata, am zis-o.

dans :D

da, eşti hot şi când îţi afişezi boxerii :))

\m/

Nae, clăparul elefanţilor :) + basistul mişto

Ştefan, înc-o dată. pen’ că-i frumos el aşa… :))

După elefanţii cu trompa sus, am avut suficient timp să inspectăm tarabele cu diverse plus mâncarea. Mamă, deci mâncare ca la Peninsula mai rar! Şaorme gustoase, hamburgeri imenşi şi moi, cartofi prăjiţi exact atât cât trebuie, şniţele suculente, carne fragedă, gulyas, lucskos, kurtos, langoş, iahnie cu costiţie la ceaun, preparată pe loc, porumb fiert, îngheţată, ciocolată, biscuiţi, fructe proaspete, salate, o baracă la care puteai să-ţi prepari tu pâine cu ce vrei… ah, oftez, un adevărat paradis culinar, la preţuri mai mult decât acceptabile. :X Am gustat şi io din ce-am putut, da’ deja începuse să mă lase anestezia şi fie Nurofenu’ cât de forte, tot nu m-o salvat de la suferinţă. :))

macaraua de bungee la apus

Bad timing pentru toate astea, c-am trecut pe la The MooOd. Sau the moOoed, saau whatever. Doar de curiozitate, am zis, să văd dacă solistul o reuşit, între timp, să depăşească perioada critică a pubertăţii. Mnope, aceeaşi voce enervantă, cu fake Brit accent şi mâţâieli ca-ntotdeauna. Drujbă to my ears. Mă simt nevoită să redau un comment genial al aceluiaşi mastah Lee: “da’ nij macar nu-i vorba de limba, e de cum intoneaza asta, ca un copil obraznic care iti arata curu’ de dupa un geam dupa care stie ca n-ai cum sa ajungi. n-am fost atent ce zice, tot ce aud e NYAH NYAH NYAH NYAH NYAAAAAAh. Roight, mate! Roooooight!”. =)) My point exactly. Şi încă o remarcă marca Fişioru’, care o exclamat în gura mare când şi-o deschis solistul gura: “OPRIŢI MĂCELUL COAIELOR!” =)) Marea mea bucurie o fost că, deşi nu prea mai era nimic de văzut la ora aia, nimeni dintre cunoscuţii noştri nu se afla acolo. :))

Murphy lucrează: dacă nu-ţi place trupa, îţi ies cele mai mişto poze cu ea :))


copchilu’: priveşti şi te doare căpăţâna

P-ormă ne-am mişcat alene către N.O.H.A., care făceau probe de sunet. Ştiam vreo câteva piese, da’ habar n-aveam la ce să m-aştept. O blondă sexy, un tip negru şi făşneţ, o tipă mai tuciurie la chitară, plus instrumentiştii. Negrul face ce face şi n-ar mai sta locului. Îşi ia legitimaţia aia de artist, se uită la ea, îl pufneşte râsu’ şi… o aruncă. :)) N-are nevoie de ea, e artist şi dacă nu scrie asta pe-o bucată de plastic, iar el ştie lucrul ăsta prea bine. P-ormă ghiciţi ce face negrul nostru, în timpul probelor de sunet! Sare gardu’, vine în public şi vorbeşte cu doi omini veniţi de pe alte meleaguri. Şi apoi vine la mine, zâmbind şi zicând: “Sound check… fun, baby!”. Io-ncep să râd şi-l întreb dacă se simte bine şi d-elea, gândind c-o fi prizat ceva. O ieşit o conversaţie de complezenţă tare funny, io bănuitoare cu sprânceana sus, ăsta tăt o treabă şi-o agitaţie şi-o veselie. Fun, baby, indeed. :))

negru’ pe grilaj, la câteva secunde înainte de conversaţie :)

Noah, şi-ncepe concertu’. Se dezlănţuie o nebunie pe ritmuri de drum and bass. Gagicile au o voce de ţi se ridică pufu’ pe tine, iar negru’ răpăie de parc-ar fi fost crescut prin ghetourile americane. Dac-aş fi fost tipul de la tobe, aş fi ieşit de la Peninsula pe targă. Dac-aş fi fost saxofonistul, aveam nevoie de un transplant de plămâni. Incredibil ce ştiu oamenii ăia! Tipa brunetă, Camila, e din Sao Paolo şi n-are talent numa’ la chitară. Mă, deci era o jumătate de om, o mignonă de-asta ca mine, de care te-mpiedici pe stradă că n-o vezi, da’ ce voce, dom’le, ce voce! Cânta-n portugheză la fel de bine ca-n spaniolă, cu nişte accente savuroase şi inflexiuni care te făceau să te simţi mândru că ai sânge latin. În public era o dezlănţuire totală. Dansau rockeri şi cocalari din cortu’ cu bumţi-bumţi laolaltă, fără vrajbă, fără gânduri, fără grija zilei de mâine. Doar dans pe Tu Cafe, Pijama şi alte hituri. La o piesă cântată doar de gagici, negrul a dispărut de pe scenă. Noi stăteam în primul rând şi am simţit că cineva ne înghesuie. M-am întors în spate pregătită să zic vreo două cuiva, da’ cel care mă-mpingea era nimeni altul decât negrul cântăcios, care-ncerca să ajungă înapoi pe scenă. “Hello :D”, zice, iar io râd şi-l las să treacă. :))

brazilianca Camila, o voce dumnezeiască

Au fost două momente magice la N.O.H.A. Primul – când a coborât negrul cela hiperenergic în public. Cânta şi mergea tot mai departe, dansând cu oamenii, de până şi bodyguarzii i-au pierdut urma. :)) Pasa microfonul tuturor şi se lăsa strâns în braţe. Adora freamătul mulţimii şi-i plăcea să-i facă pe toţi fericiţi. Mai rar aşa artişti. :) Al doilea moment: Balkan Hot Step. Vorba aia, pune-i românului manele şi vezi ce se-ntâmplă. :)) Glumesc, căci după cum vedeţi, e muzică balcanică de prin zona Serbiei, scrisă parcă de Bregovic. Da’ nici lor nu le-o venit să creadă ce s-o iscat când le-o gâdilat miilor de oameni spiritul balcanic din sânge. Diana, Runia, unde-aţi fost, surorile mele de scuturat curu’ ca apucatele pe de-astea? Aţi fi adorat concertul! Mai ales că după piesa asta săltăreaţă, a urmat alta şi mai şi: Gipsy Valley. Titlul zice tot. Dezmăţul: maxim. Transpiraţia: şiroaie. Fericirea: nemărginită.

tot ei

Şi pentru că după un asemenea concert, inima-mi ţâpa din chept, ne-am dus la Grimus să ne liniştim. Am stat la tot concertul, chiar dacă s-o-ncălecat un pic cu Kasabian. Vai, dor mi-o fost de băieţii ăştia! Dacă te uiţi o dată la ei, nici n-ai zice că ştiu atâta muzică. Îs aranjaţi, ferchezuiţi, tunşi, poartă haine mişto, nu tricoaie lălâi şi blugi rupţi. Au cântat piesele noi, care sunt atât de bune, încât deşi le-am mai auzit doar de vreo două ori, le ştiu deja versurile (şi nu, nu pentru că ascult Radio Guerrilla, pentru că n-o fac). Oricum, pe haghtagul #peninsula de pe Twitter, în care toată lumea-şi dă cu părerea despre festival, am citit şi că Grimus îs un fel de Voltaj. :))))) M-am enervat cât m-am enervat şi mi-am mai dat ochii peste cap câteva minute, da’ p-ormă mi-am dat seama că-i cea mai amuzantă chestie pe care-am citit-o în ultima vreme. :)) Dragii mei Voltaj wannabes, io vă iubesc şi abia aştept următorul vostru concert. De preferabil, unu’ la care Dabija să-şi dea din nou jos tenişi pentru a exemplifica ce vor să zică versurile alea, şi la care Vali să fie la fel de comunicativ cu publicul, că până acum parcă nu-l scoteai din starea aia de “eu şi chitara mea”. Momentu’ interesant a venit când băieţii de la Toulouse Lautrec s-o urcat şi ei pe scenă, toţi cu căciuli de blană ruseşti pe cap şi înarmaţi cu câte-o tobă. În afară de toboşar, erau total nesincronizaţi, da’ a fost inedit şi funny. :)) Ah, şi felicitările mele pentru un cover tare reuşit la Make It Wit Chu de la Queens of the Stone Age. Bestial şi total neaşteptat. Sunteţi prima trupă românească ce s-a gândit să facă un cover după ăştia. Much love from me, respect.

În cele din urmă ne-am dus la Kasabian, care-aveau o grămadă de leduri şi lumini pe scena amenajată foarte fain. Mă rog, ăştia cântă indie, care nu-i deloc felia mea, da’ pentru un iubitor de astfel de gen, a fost un concert reuşit, cu sonorizare bună şi show pe măsura aşteptărilor. Am auzit cumva piesa aia faină de pe soundtrackul Pulp Fiction? :D

Noah, amu’ că v-am dat de cetit, mă duc să mă pregătesc pentru o altă zi în care-o să zâmbesc doar cu o falcă. Luna Amară, Iggie!! şi… Şuie Paparude, care-ncep să cânte abia la trei dimineaţa. :)) O să fie o noapte luuungă… \:D/

Frumos. Impecabil. Genial. Ce mai, e perioada aceea a anului mai sfântă decât orice sărbătoare religioasă. E Peninsula. :D Târgu-Mureşul şi-a dublat din nou populaţia, iar cea mai mare libertate se găseşte, paradoxal ca-ntotdeauna, în spaţiul acela îngrădit, din care se aude, zi şi noapte, muzică şi forfoteală.

Ca orice om vinit acasă-n concediu, io am de rezolvat treburi. În episodul din această vară: gura. Nişte carii nesimţite, cuibărite-n locuri incomode, plus măseaua de atunci (!) oţârucă infectată. Programarea operaţiei era pentru azi, da’ deşi am un dentist minunat, care are grijă de gura mea ca de-o comoară, instrumentele necesare nu erau sterilizate cu jumătate de oră înainte de primul concert pe ordinea de zi la festival, iubiţii mei Zdubi, care nu erau de ratat. Aşa că am demarat în trombă de la dentist, cu patru injecţii de anestezie pe dreapta şi două pe stânga. Ambele pe maxilarul superior. :)) Nah, mai vorbeşte dacă poţi, Roxo. Mai râzi. Mai schiţează vreun gest normal. Aiurea, eram buzuka botoxată. Zâmbetu-mi era un soi de strâmbătură asimetrică, iar când mâncam molfăiam ca o octogenară fără proteză. De nu eram atentă, mai şi băleam involuntar… şi nici măcar nu trecea vreun gagiu fain prin preajmă! Teh horror.

În aceste condiţii şi pe-o toropeală soră cu sfincteru’ iadului, am alergat până la scena mare, unde festivalul debuta, pentru noi, cu Zdob şi Zdub. Când am ajuns, am sesizat că lumea stătea la umbră, care pe unde putea, sau tolănită prin iarbă. Puţini, foarte puţini comparativ cu alţi ani. Chiar când mi se contura gândul nefast în minte, moldovenii de peste Prut şi-au făcut intrarea pe scenă, voioşi nevoie mare, ca de fiecare dată când ajung la Peninsula. :) Şi nu ştiu de unde, după primele câteva acorduri, mulţimea a năvălit în faţa scenei. :)) A fost o desfătare pentru priviri. Cât am apucat să clipesc de două ori, locul se umpluse-ochi de oameni puşi pe dănţuială, care mai de care mai dezinhibaţi şi cu chef mai mare de party, de te şi mirai prin ce cotloane o stat până-n momentu’ ăla, de nu i-ai văzut, de fapt, câţi îs. Ciocârlia, Boonika bate toba, Nunta iecstriemală :)), Ţiganii şi OZN, Hora cosmică, un Videli Noch incendiar, care le-a pus probleme şi celor mai în formă dintre fani… ah, şi piesele noi, de pe următorul album, care sună într-un mare fel, mai ales aia cu “moldovenii s-au născut…” sau cum i-o zice. Cel mai funny moment o avut loc la bis, când Mihai de la bass reapare pe scenă mândru şi zice la microfon, tare:

– Urmează Ciocârlia!

Deşi o mai cântat-o. Evident, încep acordurile de la Cuculeţul, iar Roman şi Mihai încing un “battle” pe “prima strofă”, făcând mişto de greşeală:

– Cuculeţul!
– Ciocârlia!
– Cuculeţul!
– Ciocârlia!
– Cuculeţul!
– I-auzi una, i-auzi două!

=)) Cum să nu-i adori şi să nu vrei să zâmbeşti din tot sufletul la concertele lor? Din păcate io n-am putut… aşa că dădeam din mâini, din picioare şi făceam ca toţi dracii, însă faţa-mi era serioasă şi complet paralizată. Frustrant. ‘tu-ţi anestezia lu’ Hector care eşti şi nu mă laşi tu să trăiesc şi să mă bucur de minunăţie de festival! :))

Apoi, la un tricou complet ud distanţă, au urmat K’s Choice. Iubire eternă! :X Ce să zic… a fost… altceva. Englezii au un cuvânt care-ar defini mai bine concertul lor: “exquisite”. Asta-mi venea în minte pe ritmurile binecunoscute ale anilor ’90. Nu te mai întâlneşti cu aşa ceva prea des, cu feelingu’ ăla specific copilăriei, adolescenţei tumultuoase; nişte versuri fine, subtile, pline de înţelesuri; o gingăşie imponderabilă chiar şi în cele mai energice piese; o Sarah simplă, naturală, sinceră, cu o voce caldă. Ce mai, simţuri alintate. DAR… evident, există un dar. Nu ştiu, parcă după Not an Addict (daaa, au cântat-o…) sonorizarea a dat chix, cel puţin în faţa scenei. Era un huruit metalic, cumva. Sau poate a fost totul doar în capul meu ăla sec, care tre’ să găsească nod în papură.

După ce ne-am odihnit un pic ciolanele greu încercate încă din prima zi, am purces cu mare curiozitate către o jumătate de oră de Urma. Scurt, concentrat, în esenţă tare, că p-ormă începeau Guano Apes la cealaltă scenă. Ţin să le mulţumesc pe această cale organizatorilor că-mi încalecă trupele pe care vreau să le văd. Ruşinică, huo, etc. Ruşinică şie mie, că-i ascult de vreo şapte ani pe Urma şi încă nu-i văzusem live… până azi. Doamne, cât de bine sună! Nu-mi venea să cred… nu m-aş mai fi dat dusă de lângă scenă. Îi ziceam Fişiorului că mie-mi place să ascult Urma toamna şi iaca… vântul adia doar atât cât să fie răcoare, iar noi eram în primul rând, ascultând This Time şi Lonely Pub. Vocea lui Mani îi miezu’! :D Şi noroc că nu mai au gagici prin trupă, că Domi de la tobe face o treabă bună la backing vocals. Mai bună decât orice altă tipă ce s-a perindat prin formaţie. Sper să rămână aşa, în varianta asta, mai ales cu Eugen Erhan la bas. Bravo, băieţi, şi scuze că aţi fost faultaţi de organizatori. Nu sunteţi singurii. :) Abia aştept să vă prind prin Bucureşti. :X

Din ce povestea Lee, n-aveam aşteptări prea mari de la Guano Apes, aşa că n-am fost dezamăgită. Spre deosebire de simplitatea dezarmantă a lui Sarah de la K’s Choice, Sandra de la Guano Apes a afişat, pe tot parcursul concertului, o atitudine de femme fatale dominatrix, care nu ştiu dacă i se potriveşte. O ştiam raw, dintr-o bucată, băieţoasă şi înfiptă. P-ormă speram să îi ducă mai bine plămânii nişte note. Wrong again. Nu zic că n-are voce bună, c-aş minţi. Spun doar că ori nu şi-o exploatează suficient, ori îmbătrâneşte. Ştim cu toţii că femeia nu se conservă atât de bine precum bărbatul. :)) În fine, lăsând toate astea la o parte, io, una, m-am distrat. Dintre hiturile mai vechi am identificat Open Your Eyes, No Speech, Big in Japan, nelipsita Lords of the Boards şi preferata mea, Pretty in Scarlet. Şi câteva dintre piesele noi îs faine; mai c-aş downloada ultimul album, să le ascult mai bine… Nu ştiu, om vedea… Viaţa-i prea scurtă să asculţi muzică de calitate îndoielnică. :)) Anyway, ceea ce mi-a plăcut la culme în concertul lor a fost piesa de după bis, un interludiu instrumental cu iz de Tool, care m-o cam dat pe spate. Fie Sandra cum o fi, trupeţii ăia ştiu meserie. Melodia aia o fost mai faină decât tot concertul. :D

Cam atât din prima zi. Suntem frânţi, iar io mai urmează să mai fiu şi operată killărită de dentist. Abia aştept ziua a doua! :D :D :D Te iubesc, Peninsulo.