Aceia suntem eu şi Vlad… riding on the metroooo, vorba celor de la System Of A Down. De fapt melodia lor am avut-o-n cap pe parcursul tuturor celor 5 staţii… :) După încă o tură de mers pe jos, am ajuns la palatul Schönbrunn, o adevărată bijuterie arhitecturală şi nu numai. În interior n-am avut voie să facem poze, d’oh, dar din exterior vă pot arăta câte ceva…

Uuuh, acesta este deja faimosul prof de mate, Lobonţ, aka Lobi. :) Mi-am luat inima-n dinţi şi-am dat cu close up-ul. După zâmbet, se pare că nu l-a deranjat. :)) Ce l-a deranjat însă, înainte de intrarea în palat, au fost remarcile profei de franca, Dobreanu, extrem de nervoasă din cauză că nu puteam intra doar cu biletele mici şi roşii ce le aveam, ci trebuia încă un bilet mare pentru tot grupul, pe care ghidul trebuia să-l achiziţioneze; şi cum ghidul (Adi, sau mă rog, pingu’ – vă veţi da seama mai târziu de ce) era de negăsit, la fel ca şi Vulc şi câţiva elevi, Dobreanu a-nceput… taca taca, suntem dezorganizaţi, ar trebui să stăm împreună, unde-i Vulc, unde-i Adi, bla bla. Peste încă vreo două propoziţii s-a luat şi de Lobi, dar cam atât i-a trebuit. A fost o ceartă destul de tensionată, fiecare a zbierat, însă Dobreanu observ că-şi pierde din argumente şi luciditate pe parcursul unei certe, şi oricum nu ea avea dreptate. Am vrut să-i spun “aveţi puţintică răbdare”, dar cred că avea de gând să mă jupoaie dacă mă… uhm, introduceam în discuţie. La un moment dat, n-a mai zis nici unul nimic, Lobonţ privea în gol, şi din senin…

Lobi : “Truţa, tu cu cine ţii ?”

eu : “De data asta, cu dumneavoastră… serios.”

Lobi : “Mulţumesc.”

Nimic mai adevărat, deşi-mi era greu să recunosc, el avea dreptate. N-avea cum să fie mereu cu ochii-n patru, să păzească pe fiecare în parte. În fine, până la urmă s-a rezolvat (Lobi a luat-o de după gât pe Dobreanu : “Tot colega mea eşti…” :))))))) ) şi am intrat la palat, în cele din urmă. Am avut audioguide pentru camerele numerotate, am aflat multe lucruri, unele interesante, altele mai puţin, dar partea cu adevărat frumoasă a palatului se afla afară, în spate, unde, după grădini, mi se înfăţişa în faţa ochilor o privelişte ruptă din basme, din care am pozat doar superba fântână. Tot ce mi-a lipsit acolo a fost un mp3 player cu albumul lui Zakk Wylde – Book Of Shadows… ah, şi probabil un pătuţ.

În drum spre ea, am oprit cu Dia nişte japoneze, pentru Lobi (cică el nu are curaj, e timid… :)))) ), să facem poze, dar când l-am strigat (era undeva mai în faţă, cu Vulc), nu cred ca s-a prins de fază, sau nu a vrut să se mai deplaseze înapoi atâta distanţă, şi nu a venit. Damn ! După ce m-am chinuit să le explic domnişoarelor ce vreau… “Hello, we’re very fond of Asian people. We like you very much. Can we take a picture with you ?” … Noroc cu Vulc, care-a fugit şi ne-a făcut nouă poze, până la urmă… :) Ar trebui să i le cer la şcoală; să-mi amintească cineva, vă rog… la ţinerea mea de minte, uit până trec la următoarea idee. :))

Ieşind de la palat, am dat peste un vânzător de îngheţată (destul de drăguţ, mi-am zis), pe care ne chinuiam să-l întrebăm cât costă, pe engleză. Ne-am înţeles cumva, 1 euro cu o singura “căciulă”, 1,5 euro cu două “căciuli”. Mare mi-a fost mirarea când, întoarsă către Dia s-o-ntreb dacă e mult sau puţin, vânzătorul m-a întrebat dacă suntem români, şi nu oricum, ci pe româneşte. :)) Era un tip din Vaslui, plecat din România (nici nu mă mir…), cu patron italian… patron extraordinar ! Am vorbit cam de toate cu el, pe toate limbile; germană, italiană, spaniolă, engleză. :))) Am făcut o poză cu vânzătorul…

… iar italianul a fugit după noi, la autocar, mi-a dat carte de vizită, mi-a pus şepcuţa lui albă-n cap, şi a insistat să facem poză cu el… :) Poză făcută de Lobi, pe care italianul l-a întrebat dacă el e şoferul autocarului, iar el i-a răspuns că nu, dar că are faţă de şofer… :))))

Înainte să plecăm de la Schönbrunn, s-a-ntâmplat un lucru universal valabil pe durata întregii excursii, dar cu personaje diferite. De data asta, doi tipi de la Unirea, un el şi o ea, au întârziat… nu o oră, dar aproape. Nici până-n momentul de faţă nu ştiu cum îi cheamă, fiind marginalizaţi oarecum, dar ştiu că Şefu a inventat porecla pentru el… şi anume ciumpalacu’ (ahaha), iar ea era pistruiată, aşa că n-are rost să mai dau nici un fel de detaliu, nu ? :) Odată ce am fost toţi, număraţi şi renumăraţi, am pornit spre centrul Vienei. Full de turişti, culorile care predominau erau albul şi galbenul, respectiv portocaliul (faţă de eternul gri românesc), curăţenie, lux, totul strălucea, totul era în mişcare, eram oarecum ameţită, aglomeraţia în contrast cu relaxarea… noroc cu Adi, ghidul, ne puteam da seama pe unde s-o luăm după floarea lui roz (acesta-i era şi scopul).

Flower power ! Arată destul de gay, ştiu, dar a fost infinit folositoare, altfel probabil n-aş fi acum, acasă, povestindu-vă ce s-a-ntâmplat. :)

În spatele lui Adi e catedrala Sfântul Ştefan… după ce s-a stabilit ora de întâlnire, am plecat către ea. Lăsând la o parte religia şi credinţa, ca arhitectură şi grandoare e impresionantă. În interior are multe vitralii superb colorate, precum şi o orgă absolut imensă. Sunt curioasă dacă se mai foloseşte, şi dacă da, cât de tare sună. Probabil că nu voi afla niciodată.

Tot până la ora de întâlnire am văzut o groază de lucruri : clovni care făceau lucruri cu forme diferite din baloane, artişti care pictau, “roboţei” care dansau, un violonist, Gucci, Dior, Versace, până şi sediul Reader’s Digest din Viena (cea mai bine vândută revistă din S.U.A.). Păcat că eram de una singură, restul au dispărut după ce a început programul liber. Mă rog, ei s-au întâlnit cu moartea, şi eu nu. Am scăpat şi de data asta… ;) L-am ales pe Gufy pentru poză, e singurul care nu zâmbea. :)

În scurt timp am pornit spre Cehia. Eu şi Dia, nedormite de vreo 50 de ore, am leşinat mai mult decât adormit pe deltaplan. Nu ştiu ce fel de somn a fost acela; din 5 în 5 minute-mi pica mâna pe care dormeam de pe “pervazul” geamului. Mă trezeam, înjuram ceva în gând (că-n real life îmi era prea lene) şi aţipeam la loc. Oricât de incomod ar suna, cred că Vlad îmi râvnea mult locul de la geam, el neavând pe ce să-şi sprijine capul. Dar dacă n-a zis nimic, aşa am ţinut-o până la Praga, unde am ajuns noaptea. Ah, da, ne-am oprit într-o benzinărie de unde am cumpărat bere (bună) cu 30 eurocenţi sticla (!!!). 30 eurocenţi, oameni buni. Mai are rost să comentez ceva ?

Hotelul de două stele unde trebuia să fim cazaţi nu arăta deloc primitor. Pe dinafară. :) Deja ne-au trecut tot felul de variante de mic dejun prin cap… pastă de gândaci, salam de şobolani, dar înăuntru era chiar curat. Camerele erau de 2 sau 3 persoane, uşile multe şi apropiate, aşa că am fost cazaţi aproape toţi la etajul 8, ultimul etaj al clădirii. La 7 erau Lobi şi Vulc, şi Adi, ghidul, cred. Gaşca a făcut duş şi a pornit la plimbare, eu am mai întârziat, udă fiind pe cap (de data asta intenţionat, fără efectul evil shower din Viena… duşul cu apă rece pe care nu-l puteam opri. :) ). Când am vrut şi eu să ies, pustiu. Nimeni, nimic. Oh well, am închis camera, am pus cheia-n buzunar şi am ieşit în faţa hotelului, unde-am cugetat vreo 5 minute, până am observat un grup apropiindu-se pe străduţă. Credeam că e gaşca, în realitate era gaşca… de profi. :) M-am furişat lângă profa de română şi totul a fost relativ ok dup-aceea. Erau adulţi, şi ce ? Cred c-am făcut faţă conversaţiei (în limita bunului simţ… totuşi, erau profesorii mei !), până când, în josul străzii, ne-am întâlnit cu Dia, Şefu, Vlad şi restul. Deja începeau să se împrietenească, au apărut şi porecle : Snax, Pedigree, Gufy, Nesquick (Şefu)… :) Cum nu aveam euro schimbaţi în coroane, nici baruri deschise la-ndemână, am hotărât să ne-ntoarcem la hotel. Pe drum înapoi, am început să mă hilizesc cu Dia şi să fim foarte cârcotaşe. Încercam să ne dăm seama care-a băut ceva şi care nu… ni se părea că Lobi umblă în zig zag. :))) De fapt, era doar obosit, şi eu tind să umblu foarte aiurea când sunt aşa. Ceea ce n-a sesizat el era faptul că circula aproape pe lângă linia întreruptă a şoselei… poate din cauză că pe trotuar era înghesuială, iar traficul era aproape nul. Mie atât mi-a lipsit, şi cum bateriile tupeistice erau reîncărcate, am zis pe un ton naiv : “Domn’ profesor, de ce mergeţi pe mijlocul drumului ?”. Nici în clipa asta nu pot să cred că am întrebat aşa ceva. Nu m-a băgat în seamă, cred că şi-a dat seama de ironie, dar nici de ciudă nu a revenit pe trotuar. :))

Am ajuns la hotel, iar Lobi, Şefu şi încă vreo câţiva au făcut rost de coroane, folosind carduri. Bun, deci aveau ( aveam :D ) coroane, era timpul să găsim un bar. Se pare că Lobi a ochit unul la mică distanţă de hotel, aşa că ne-am îndreptat, în grupuleţ restrâns, spre acel bar. Era şi un beţiv ciudat pe stradă, pe care doar Lobi şi încă vreo 3 l-au ocolit. Adrenalină mare, mergeam către un bar, Lobi singurul profesor, puteam să-mi ating scopul, să am o conversaţie serioasă cu el, aşa că n-am putut să evit expunerea “ghearelor”.

eu : “De ce v-aţi speriat, domn’ profesor ?”

Lobi : “Nu m-am speriat…”

eu : “Eh nu, l-aţi ocolit.”

Lobi (referindu-se la beţiv) : “Păi nu trebuie băgat în seamă.”

Ne apropiam de bar, şi exact în momentul în care mă gândeam că sigur mă va urmări ceva dâră de ghinion şi de data asta, în spatele nostru Pedigree a început să zbiere ca un descreierat la Gufy (cei doi au şi o trupă de rap, sunt şi colegi de clasă), folosind limbaj explicit, încercând să-i explice printre urlete ce răscoleau liniştea Pragăi, cum a rămas singur cu ciumpalacul care a băut prea mult whiskey pe stomacul gol şi vomita pe coridor în neştire, fiind aproape de comă alcoolică. Cred că nu mi-am dat seama de gravitatea situaţiei, gândul meu era tot la barul spre care încă ni se întreptau paşii. Lobi n-a zis nimic (ciumpalacul nu era din liceul nostru), l-a atenţionat pe Pedigree în privinţa limbajului (de parcă înţelegea vreun ceh…) şi tonului, şi drumul spre bar a continuat încă vreun minut, în care eu mă bucuram c-am scăpat şi de obstacolul acesta. Când am ajuns, surpriză… barul închis. Am fost perplexă… ironic, mi-a venit în minte faza din Ice Age : “There goes our last female…” (schimbaţi ‘female’ cu ‘chance’). Ne-am întors la hotel şi priveliştea era de-a dreptul sinistră. Ciumpalacu’ pe coridor, urme de vomă, un şerveţel cu sânge şi Vulc cu proful de la Unirea făcând eforturi vizibile să-l ducă în cameră (era şi rotunjel, al dracu’ ciumpalac!). L-au ajutat să vomite, după care l-au culcat pe burtă, în pat. Mi-l amintesc pe Vulc, tremurând tot. De nervi, de stres, dezgust, nu ştiu, cert e că nu l-am văzut niciodată aşa. Destul de afectată de întreaga scenă, şi de planurile mele date peste cap din cauza unui adolescent depresiv puţin anormal, provocat şi batjocorit, m-am dus în cameră, am luat berea de 30 eurocenţi şi am revenit pe coridor. Puţin mi-a păsat de Lobi şi ceilalţi care probabil se uitau ciudat la mine (am început să beau după ce-am văzut ce-a provocat alcoolul), mi-era poftă de bere, aveam nevoie… şi antrenament, aşa că n-am păţit nimic. Să bem pentru asta !

Mai târziu, ne-am retras în camera lui Pedigree şi Gufy, şi am început să bem… unii vin, alţii bere, Vlad whiskey (îl apreciez enorm pentru că s-a ţinut de tărie pe durata excursiei :) ); alţii fumau, eu şi Dia înfăţişam efectele zâmbinolului…

Am mai discutat, am mai râs, am mai băut, am mai fost de vreo două ori cu Vlad să ne asigurăm că ciumpalacu’ îşi continuă dulcele somn pe burtă, nu pe spate, să se înece cumva cu vomă (ce mod stupid de a muri, şi totuşi, câte celebrităţi n-au păţit aşa), după care, pe la 1 AM, eu şi Dia n-am mai rezistat, ne-am retras în camera noastră. Eu m-am schimbat în pijamaua cu Tweety (demnă de o rockeriţă, ştiu), nefolosită în noaptea din Viena (d’oh), ea şi-a luat pijamaua ei roz, şi ne-am pus fiecare în patul ei, eu pe spate, ea pe burtă, uitându-se la pozele de pe aparatul ei. Povesteam, dar la un moment dat n-am mai putut, am aţipit. Nu pentru mult timp, pentru că Dia a pufnit în râs, uitându-se la nu ştiu ce poză…

eu : “Hai Dia, închide ochii, las’ că ne uităm la poze şi dimineaţă…”

Dia : “Ahahaha, da’ uite tuh ce faţă am aici ! Doamne fereşte !”

Trece ce trece, aţipesc din nou, se repetă faza…

eu : “Dormi, femeie, că mâine iar picăm în bot.”

Dia : “Ahahaha, ioi tuh cum am ieşit în poza asta, groaznic !”

Închid ochii, aţipesc iar, tresar…

eu : “Dia, for fuck’s sake, dormi !”

Dia : “Ahahahaha, Doaaamne ce faţă am ! Poza asta o şterg !”

:)))))) Eram exasperată, dar aţipeala următoare a fost şi ultima. Eram out cold, nu mai auzeam nici Dia, nici nimic… până în dimineaţa următoare.