Am pornit după-masa pe la 2 spre Sibiu, cu un autocar mare dotat cu aer condiţionat şi în care mirosea frumos. Era şi pe jumătate gol, aşa că m-am putut întinde pe două scaune. Am trecut întâi prin Târnăveni…. dacă vrea cineva să vadă un oraş fantomatic de provincie, o epavă aşa-zis urbană, îi recomand călduros Târnăveniul. Din Mediaş s-a urcat şi Diana, aşa că n-am mai fost nevoită să suport discuţii cretine de genu’: “Mă copile, tu anu’ ăsta ai mâncat pepene?” sau “Uite c-o ieşit sorele!” (scris ardeleneşte intenţionat).

Încă vreo câţiva kilometri şi… Sibiu. :D Până la autogară, Diana s-a tot chinuit să-mi explice “aici e blocul în care…”, sau “pe strada asta veneam de la…”, dar dac-aş mai merge o dată acum, sunt sigură că n-aş mai reţine nimic din partea aceea a oraşului. Drumul de 20 de minute de la autogară/gară la Piaţa Mare e, însă, un traseu uşor de reţinut. Şi odată ajunse acolo, am pornit să căutăm cărţi, absolut logic. :)) De menţionat că Humanitasul din Sibiu are ca angajaţi doar tipi… şi nu orice fel de tipi. :D O plasă de cărţi de acolo, primele două volume din Amber de la Diverta, şi uite-aşa mi s-a dublat în volum rucsacul. Noroc că era deja seară şi tarabele cu cărţi vechi erau pustii.

A urmat apoi o sesiune de chillout, la o terasă, evident.

stop to shop

Imediat dup-aceea, în căutarea unui loc liber (to eat) printre terasele aglomerate ale capitalei culturale europene în 2007, am admirat Sibiul în toată spendoarea lui.

drumul ce duce sub Podul Mincinoşilor

un porumbel răzleţ… cuuuute :D

mini-fântână arteziană

să nu uit unde mă aflu :)

Găsind, în sfârşit, o terasă cu băncuţe libere, m-am convins încă o dată că Sibiul e destul de scump. Măcar de data asta n-am cheltuit în cel mai prost fel banii, shaorma fiind excelentă, la fel şi sandwich-ul Dianei (cred). :)

şi un *burp* în fundal :)))

În timp ce zăceam la dospit după masa noastră copioasă, nu am putut să nu observăm lângă noi un… cuplu, amândoi cam de 35-40 de ani. Un cuplu… pus pe silenţios, ca să zic aşa. Nu vorbeau nimic, da’ absolut nimic, şi nici certaţi nu erau. Întâi ne-am jurat că n-o să lăsăm vreo relaţie de-a noastră să ajungă în halu’ ăla, dar apoi imaginaţia ne-a luat-o razna. Ne gândeam cum ajung amândoi acasă, dau de telecomandă şi o strâng la piept cu lacrimi în ochi, de parc-ar fi găsit elixirul tinereţii veşnice. Şi cum televizorul îi hipnotizează. Şi dă-i râs cu lacrimi, de se scutura tot Hermannstadtu’, şi noi asemenea. Cred că le-am dat subiect de discuţie, aşa că am început să râdem şi mai tare. Îmi şiroiau lacrimile pe obraji, jur. Din când în când mai fluturam un deget într-o direcţie imaginară, prefăcându-mă că arăt spre motivul râsului nostru copios, să nu care cumva să se prindă cei doi şi să-i scoatem din monotonia lor erm.. încrâcenată. Ar fi fost păcat. Având în vedere că nici Diana n-a înţeles, la început, de ce arăt cu degetu’ în altă direcţie, am ieşit învingătoare la număr de hohote pe minut. :)) Ştiu, suntem nişte insensibile nenorocite.

şi premiul Nobel pentru comunicare… goes to… =))

Acestea fiind… râse, am aruncat mormanul de ambalaje şi şerveţele de pe masă şi am pornit spre scenă.