În tren am scăpat fără amendă datorită unor priviri de puss-in-boots, cu ochi mari şi sinceri. Am plătit exact cât ar fi trebuit în mod normal, cu tot cu reducere. Ultima reducere din viaţa de elev. :)

La Mediaş am dansat toată noaptea cu Diana pe fel de fel de piese. Cred că la 5 dimineaţa încă ne scuturam pe Bordello. O casă goală şi făr’ de părinţi e întotdeauna binevenită. Iar camera Dianei e una din cele mai frumos personalizate încăperi pe care le-am văzut în viaţa mea. Un somn tihnit, după care a urmat o dimineaţă cu multe episoade din Family Guy. După-masă am pornit spre casă cu un autocar mult mai mic decât cel cu care am venit şi care s-a umplut până la refuz încă din Mediaş.

Şi acolo… s-a-ntâmplat. S-a aşezat lângă mine o ţigancă. Ţinea în braţe un copil cam de 3 ani. Pe culoar, în spatele meu, stăteau în picioare doi ţigani cam pe la 30-35 de ani, amândoi cu nişte ochelari de soare fumurii şi imenşi; nu mai aveau locuri pe scaune. Cei doi şi ţiganca erau tuciurii de-a binelea, copilul, alintat din 3 direcţii, era însă blond cu ochi albaştri (n-o să-nţeleg niciodată). Toţi erau curaţi şi nici unul nu purta haine errr… tradiţionale ţigăneşti. Erau cât se poate de normali.

Şi am pornit la drum. Auzeam discuţiile celor doi ţigani din spate şi nu-mi venea să cred. Un limbaj perfect corect, elevat, plus o discuţie despre întâmplări haioase din facultate care chiar m-a făcut să râd pe furiş. La un moment dat, ţiganul mai în vârstă i-a propus celui mai tinerel şi mai good-looking să cânte pentru că-i prea linişte în autocar, dar el n-a fost de acord, chiar dacă eu m-am întors către ei cu nişte priviri implorătoare şi aveam în cap doar “YEEEES, SIIIING!”.

În oraşul-epavă Târnăveni a coborât multă lume, iar scaunele din faţa mea s-au eliberat. Ţiganca, pruncu’ şi ţiganul mai în vârstă s-au mutat acolo, iar lângă mine s-a aşezat celălalt. Privindu-l din profil, am observat că clipea foarte des. Apoi am făcut legătura: ţiganca ce îi ducea de braţ, ochelarii fumurii, lipsa de reacţie la privirea mea… erau orbi. Amândoi erau orbi. M-am întristat puţin, dar nu pentru mult timp. Simţeam nevoia să vorbesc cu el, să-i spun cât apreciez muzica şi cultura rromă, dar nu-ndrăzneam.

În spate, un moşneag şi o băbuţă depănau amintiri din tinereţe, într-un limbaj accentuat ardelenesc, ce stârnea râsul. Şi fiindcă râsul apropie oamenii, ţiganul a început sfios o conversaţie, iar de-acolo am ajuns la discuţii despre subjugarea eului, diferenţa dintre nesimţire şi curaj, Bregovic, cărţi… A ghicit de la prima frază că-mi place geografia şi eu nu am zis nimic în sensul ăla. Şoc total. Eram cât se poate de impresionată. Totul era ireal, şi totuşi, când mi-a zis “păcat că nu sunt poet, aţi fi fost o muză excelentă”, mi s-a părut un compliment atât de natural, de parcă-l auzeam în fiecare zi şi atunci a fost rostit aşa… în virtutea obişnuinţei.

Dar tot nu i-am zis ce-am avut pe suflet. N-am putut să-i mărturisesc cât respect îmi impune. Am privit apoi în jur şi am văzut oamenii oripilaţi. Da, probabil era o scenă ciudată, eu având o piele cât se poate de albă şi un păr destul de blond, dar tot îmi venea să folosesc o şină de cale ferată pe dantura fiecăruia dintre ei. E ţigan, aşa, şi ? El a coborât primul, nu înainte de a ne strânge mâinile. Ar fi fost o îmbrăţişare, dacă mie nu mi-ar fi sunat telefonul exact în momentul ăla. Când mi-a făcut cu mâna de afară, cu toate că era orb, mi-a frânt inima.

Am ajuns acasă fericită, totuşi. Ştiam că toţi oamenii ce dădeau dezaprobator din cap în autocar nu ar ajunge nici la degetul mic al ţiganului. Al aceluia şi al multor altora.