Este o carte tipic contemporană, ba chiar mai mult – mai contemporană nu se poate, şi nu eram obişnuită cu stilul ăsta la francezi. Ar putea fi uşor numită şi “biografie mondială” sau ceva în genu’, pentru că mulţi se regăsesc în Antoine, intelectualul ce suferă de o “depresie de 25 de ani”; de fapt, sunt mai mult ca sigură că volumul are o vagă tentă autobiografică, având în vedere că întreaga carte pune piedică societăţii contemporane şi îi ironizează produsele: cei ce cred că orice se poate învăţa (cursul de sinucidere), ipohondrii (mătuşa şi unchiul lui Antoine) etc. Încă o dovadă în sensul ăsta ar fi şi ce scrie editura pe prima pagină despre Page, şi anume că scriitorii lui preferaţi sunt clasicii Dickens, Shakespeare, Dostoievski, Poe, Wilde, Austen, Flaubert – nimic actual. :)

Revenind la Antoine: el vrea, practic, să-şi depăşească aşa-zisa condiţie antisocială impusă de propria lui inteligenţă. Aceasta din urmă presupune un studiu permanent care are nevoie, la rândul său, de o doză de detaşare ce conduce iremediabil la singurătate şi suferinţă. Îşi considera inteligenţa nerentabilă, nu vedea în ea un avantaj, ci mai degrabă un rateu al evoluţiei.

“Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.”

Deşi avea patru prieteni cu un trecut/prezent cel puţin ciudat, aceştia îi erau mereu alături, chiar şi în momentul în care Antoine se hotărăşte să închidă pleoapa prostiei peste ochiul minţii, după alte două tentative eşuate de rezolvare a dificultăţii: alcoolismul şi sinuciderea. Deşi cursul de sinucidere îmi pare a fi un adevărat manifest împotriva snobismului mai degrabă decât o ironie subtilă, au fost câteva pasaje care chiar mi-au plăcut:

“Teoria mea… teoria mea este că e mai bine să mori câtă vreme nu ţi-a luat viaţa totul. Trebuie să păstrezi muniţii, energie pentru moarte şi să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrânii ăştia acriţi şi nefericiţi.”

“Noi nu alegem să trăim, nu ne alegem limba, ţara, epoca, gusturile, nu ne alegem viaţa. Singura libertate este moartea; a fi liber înseamnă să mori.”

În cele din urmă, Antoine îşi materializează hotărârea: ia antidepresive Heurozac (m-am uitat scurt şi peste traducerea în engleză, acolo se numeau Happyzac :D), îşi dă demisia de la Universitate, scoate toate cărţile din casă, îşi umple pereţii cu poze ale actorilor, îşi găseşte o slujbă stupidă, dar bănoasă… cu alte cuvinte se integrează, dispare în mase, devine anonim.

“Antoine nu mai era ieşit din comun, se recunoştea pe sine în ceilalţi ca în nişte oglinzi vii; ceea ce îl scutea de multe eforturi.”

Nu zic ce se-ntâmplă spre finalul cărţii fiindcă singurul cuvânt ce-mi vine în minte e “exorcizare”. :)) Vreau doar să mai punctez ce m-a făcut pe mine să zâmbesc pe parcursul cărţii.

• Când era mic, ambiţia lui Antoine era să se facă Bugs Bunny. =))
• Cei cinci prieteni îşi petreceau serile într-un bar islandez, divizând lumea după criterii pe care le considerau ei fundamentale: oameni ce beau ceaiul cu zahar şi oameni care beau ceaiul fără zahar, oameni cărora le place South Park şi oameni care nu se pot uita decât la The Simpsons etc. :))
• Există şi o parte mai fantastică a cărţii ce m-a făcut să mă scarpin în cap puţin. Iniţial nu i-am înţeles rolul, dar apoi m-a lovit ideea fixă cum că, de exemplu, însuşirile prietenul poet al lui Antoine sunt hiperbolizate cu un anumit scop: faptul că e înalt şi străluceşte în întuneric accentuează măreţia, sensibilitatea poetului contemporan, dar faptul că nu poate vorbi altfel decât în rime ar putea fi atât o dovadă de încrustare mentală (des întâlnită la poeţii din zilele noastre), cât şi un adevăr general valabil pentru ei – e singura metodă prin care simt că se pot face înţeleşi. Poate Martin Page le-a scris absolut întâmplător şi îmi imaginez eu lucruri ce nu există, dar, la naiba, ăsta-i tot farmecul de a fi cititor. :) Sunt ferm convinsă că nici Ion Creangă nu s-a gândit la vechi mituri greceşti când a scris “Harap Alb”.
• Tonul cărţii e perplex, amuzant, pe alocuri disperat, dar delicios. :)
• Dialogul din final e uneori rupt din comediile americane, alteori replică perfectă după replică perfectă, dar se omogenizează într-un întreg de excepţie. :D

Făcând abstracţie de toate legăturile şi analizele făcute doar pentru că asupra mea impactul a fost de amploare, cartea e, în general, o lectură nostimă şi rapidă. Am găsit motiv de zâmbit de una singură în noaptea de Crăciun. :) O să vă placă şi-o să vă facă să meditaţi până şi asupra motivului pentru care oamenii sughit. :))

Altă carte ce mi-a plăcut la nebunie e una non-fiction, de data asta, cu un titlu la fel de intrigant ca şi precedenta: “Dicţionarul diavolului” de Ambrose Bierce. Cam veche ea, de prin 1911, dar n-am citit altceva mai cinic în viaţa mea. :)) Are o structură şi o formă identică cu cea a unui dicţionar oarecare, doar că aici cuvintele sunt reinventate, decriptate, dându-li-se un sens mai apropiat de ceea ce ar însemna “sinceritate”. Totodată, nenea Bierce ăsta face mişto şi de americani într-un mod cât se poate de neruşinat. :D Am ales câte o definiţie pentru primele câteva litere ale alfabetului, ca să vă faceţi o idee.

A

AMIRAL, s. Acea parte dintr-o navă de război care vorbeşte în timp ce nava gândeşte.

B

BĂTĂLIE, s. O metodă de dezlegare cu dinţii a unui nod politic care nu cedează limbii.

C

CĂSĂTORIE, s. Starea sau condiţia unei comunităţi care constă într-un stăpân, o stăpână şi doi sclavi, făcând la un loc doi.

D

DURERE, s. O stare de spirit neconfortabilă care ar putea avea o bază fizică şi ceva ce-i este făcut trupului, sau poate fi pur mentală, provocată de norocul altuia. O boală provocată de expunerea la prosperitatea unui prieten.

E

ECONOMIE, s. Cumpărarea butoiului de whisky de care nu ai nevoie la preţul vacii pe care nu ţi-o permiţi.

F

FEMEIE, s. Un animal care trăieşte de obicei în vecinătatea unui om şi având o susceptibilitate rudimentară pentru domesticire. Este creditată de mulţi dintre zoologii mai în vârstă cu o anumită docilitate vestigială dobândită într-o stare anterioară de izolare, dar naturaliştii perioadei postsusananthony, neavând nici o ştiinţă referitoare la izolare, neagă virtutea şi declară că aşa cum a zărit zorii creaţiei, tot aşa urlă şi acum. Specia este cea mai larg răspândită dintre toate animalele de pradă, infestând toate părţile locuibile ale globului, de la munţii de mirodenii ai Groelandei până la fâşia morală a Indiei. Numele popular, lupoaică, este incorect, căci fiinţa este din soiul pisicii. Femeia este agilă şi graţioasă în mişcări.

=)) După ce am răsfoit un pic ebook-ul în engleză, mi-a părut rău că am citit-o în română. Editura Aldo Press nu s-a prea chinuit să-şi angajeze un corector ca lumea, sau măcar un traducător cu tentă de poet ca să traducă micile poezioare de după definiţii astfel încât să rimeze, nu să nu aibă nici un sens. Ar trebui să se reediteze cartea, cu o promovare bună ar avea mare succes. E absolut genială. :D

A treia carte ce chiar mi-a plăcut a fost “Opiniile unui clovn” a lui Heinrich Böll. Mi-a plăcut pentru că m-a întristat şi a reuşit să mă facă să pătrund în atmosferă. Mă aşteptam să citesc o carte despre cruzimile regimului nazist, dar am citit, de fapt, una despre cruzimea despărţirii. Hans Schneir e personajul principal, un clovn a cărui viaţă profesională se încheie odată cu cea sentimentală. Sau ar fi trebuit să zic simplu “a cărui viaţă se încheie” ? Momentul în care e părăsit de Marie, cea care i-a fost alături aproape patru ani, coincide cu momentul ratării profesionale – în ziar apare o recenzie negativă despre ultimul său număr, cariera de clovn fiindu-i astfel compromisă. Cartea e, de fapt, o zi de rememorări şi reflecţii asupra evenimentelor ce au condus la acest dublu eşec, dar şi asupra unei potenţiale ieşiri din impas (inexistentă, în cele din urmă).

Deşi nu reprezintă subiectul principal al cărţii, nazismul în care şi-a petrecut Hans copilăria e concentrat în câteva mici povestioare cu final tragic, care relevă nu doar mentalitatea bolnavă a adepţilor acelui regimului politic, ci şi ura, furia şi traumele lui Hans-adultul. Cu siguranţă multe sunt întâmplări reale trăite de autor. Ştiaţi că a fost practic târât în armata germană, împotriva voinţei sale, nevoit să lupte până şi în România ? Se mai simte şi un spirit de frondă împotriva catolicismului şi al bisericii, în general, venit din partea unui agnostic lucid, cinic şi scârbit de nedreptate. Absolut minunat, iar dialogul acesta însumează cel mai bine toate ideile lui Hans.

Mă gândesc acum că fără o capacitate de empatie mai bine dezvoltată, multora relaţia prezentată în carte şi, mai ales, suferinţele ce decurg din ea, li s-ar părea o prostie. Pe mine chiar m-au atins detaliile descrise şi disperarea lui Hans. E atât de real… exact aşa se-ntâmplă, pierdem şi apoi ne amintim lucruri nesemnificative ce înainte treceau pe lângă noi neobservate. Până şi lipsa hainelor ei îl aruncă-n depresie, apoi se gândeşte dacă ar fi fost mai dureros să le găsească acolo. Agonia la stadiul cel mai înaintat, într-un monolog adresat:

“Există un cuvânt minunat: nimic. Nu te gândi la nimic. Nu la cancelar şi catolon; gândeşte-te doar la clovnul care plânge în cadă, şi căruia papucii îi şiroiesc de cafea.”

Mie mi-a cam frânt inima. :)

Mi se pare interesant cum Böll şi-a împărţit personajele în trei categorii: cei cu mască (aproape toate personajele cărţii, de la părinţii lui Hans până la feţele bisericeşti), cei fără mască (Marie şi Zupfner – cel cu care ea s-a căsătorit şi a fugit la Roma după despărţirea de Hans), şi cei, adică cel care a renunţat la mască (Hans pe care nici măcar meseria nu-l mai poate face să-şi ascundă suferinţa).

Ar mai fi atâtea lucruri de scris despre carte… Chiar vreau să mai citesc ceva de autorul ăsta, nu ştiu de ce-am impresia c-o să-mi devină foarte drag… aşa, în melancolia lui. :)

Pfu, cât m-am lungit. Trebuia să scriu despre ele pentru că nu-s cărţile mele şi va trebui să le returnez cândva. Iar mă amendează aia de la bibliotecă. Fascinantă viaţa asta în loop. :))