Nu, nu vreau să transform blogul într-unul de nişă, pur şi simplu sunt izbită-n moalele capului şi lăsată cu maxilarul inferior sprijinit de podea, atât de mişto a putut să fie cartea asta. În plus, tot ce fac e să citesc, citesc, citesc… şi să mă plâng de vizita prietenei spondiloză, care încă mă mutilează cumplit. Oh well. Ce rutină fascinantă. :)) (Ştiu că mă repet, asta-i şi intenţia.)
Sunt infinit încântată de “Anomalii” lui Joey Goebel. Nu e nici o greşeală, accentul cade pe al doilea “a”. Nu înţeleg de ce Humanitas se încăpăţânează să traducă tot, până şi un biet nume de trupă, pentru că despre asta e vorba. Titlul original şi cel pe care mi-ar fi plăcut să-l aibă şi cartea tradusă e “The Anomalies”. Mulţumesc că nu i-aţi zis clăparului Rază.
Iaca şi coşcogeamite coperta uber inspirată, să se vadă bine ce scrie cu susu-n jos de jos în sus:
2, 10… 2, 10… Componenţa trupei “power-pop new wave heavy metal punk rock”:
- la voce – Luster, un poet negru de o inteligenţă emoţională rară, care e nevoit să trăiască în ghetou alături de fraţii săi, toţi rapperi şi traficanţi de droguri;
- la chitară – Opal, o bătrânică de 80 de ani, arţăgoasă dar simpatică, ce face pe dădaca ziua şi pe party animalu’ cu apetit sexual crescut noaptea;
- la chitară bas – Ember, o fetiţă răutăcioasă şi violentă de 8 ani, care urăşte pe toată lumea şi e pe punctul de a fi exmatriculată din cauza indisciplinei sale;
- la tobe – Aurora, o tipă frumoasă, sexy, fiică de preot şi satanistă imobilizată într-un scaun cu rotile;
- şi în fine, la cel mai gay instrument al anilor ’80, care nici nu aveam idee că există, eram ferm convinsă c-a înnebunit traducătoarea… deci la chitară cu clape (or keytar) – Ray, un irakian cu familie, care iubeşte America şi se află acolo cu un motiv bine întemeiat.
Ei vor să schimbe lumea cu muzica lor. Deşi adoptă o atitudine înverşunată faţă de stereotipurile ambulante ale banalităţii, depind de acceptarea unilaterală a umanoizilor, nu individual, ci ca trupă. O trupă deosebit de neobişnuită, dar care trece prin toate greutăţile specifice genezei existenţei ca grup: lipsa unei săli de repetiţii, închegarea nereuşită a sound-ului, zgomotul deranjant pentru alţii, primul concert şi mai ales lupta continuă cu personajul colectiv antagonic: oamenii de rând care încearcă să le pună beţe-n roate, “aceşti necizelaţi reprezentanţi ai maselor satisfăcute, slugarnicii mulţumiţi cu puţin”.
Microfonul auctorial trece pe la toţi membrii trupei, iar rezultatul e un roman ca o piesă rock pe care-ţi vine s-o pui pe repeat: frust, simplu, dinamic şi cu un final distorsionat, de aerobic pentru neuroni. Adică o să vă dea mult de gândit. Nici nu ştiu de unde-a răsărit nea’ Goebel, da-mi place la nebunie până acum.
Mai vreau romane antisocial-muzicale ! \:D/
deci. dethklok ii mai fain
Ba nu. Blaxy Girls e mai tare :)
Bine că nu sunteţi voi afoni. :))
io chiar am cautat blaxy girls, vazand comentariul, si ma asteptam sa dau de ceva cat de cat, rock… da am dat de costi ionita.
Bravo Raul, dă-ţi notă. :))
in cazul asta si aci ma trezesc cu restanta
Chitara cu clape era cel mai gay instrument al anilor ’80?! Şi atunci tobelor electronice ce mama naibii de “premiu” să le dăm?!
Din vremurile alea îmi amintesc că majoritatea trupelor new wave (mai ales alea “ultra-pop-ish”) “de pe-afară” foloseau instrumentele astea (“de căcat” cum le-aş spune eu), dar şi mai enervant era faptul că trupele noastre au continuat să folosească prostiile astea chiar şi la câţiva ani buni după “revoluţie”. Şi nu, nu mă refer (doar) la trupele “de nuntă” (Savoy, Azur, Generic, Odeon eeeeeeeetc), ci la majoritatea glammerilor (ca aspect) romanţioşi (ca sound) pe care îi difuza Magdin pe la hehemisiunile lui de pe TVR.
Ok, Rick Wakeman şi Herbie Hancock au reuşit (cât de cât) să-mi schimbe părerea despre jegurile astea de “chitări cu clape” (bineînţeles, datorită faptului că se pricep ei să facă din orice rahat bici), însă nu îmi amintesc vreun percuţionist care să fi reuşit să facă un ceva cât de mic din prostiile alea de tobe electronice. ;-)
Cât despre romane antisocial-muzicale, încearcă Scar Tissue, autobiografia (turbatu)lui Anthony Kiedis (da, ăla de la Red Hot Chili Peppers). Scuze pentru link-ul către Amazon, n-am idee dacă a fost tradusă şi în limba băştinoasă. ;-)
Raul, genial. =))
altblue, errr.. trofeul pentru cel mai inutil instrument al tuturor timpurilor ? :)) Ah ce-mi place să-mi povestească cineva despre vremuri muzicale pe care nu le-am prins. Îţi dai seama că am fost tot cu coada ochiului pe gogu’ şi wikipedia după ce-am primit comment-u’. Eram un ţânc pe-atunci. Da’ totuşi, o grămadă de artişti care-mi plac ACUM înregistrează cu tobe d-astea. Paradox total. Auzi, da’ de Casio DG-20 ce mai zici ? :)) Subiectul meu preferat din ultimele două săptămâni (nu, nici de existenţa ăsteia n-am ştiut): http://www.youtube.com/watch?v=cUm3b2r9osg :))
Mersi de recomandare, inglish iz good. :) Sunt curioasă dac-o au la Anthony Frost sau dacă e plin doar de Kurt Cobain-uri. :D
Just, deşi pornisem de la aspect (cel mai gay instrument), varza din scufie m-a făcut să deviez (mult prea puţin conştient) discuţia spre sunet, astfel că s-a ajuns la altă poveste. :(
Mea culpa, chiar dacă diatriba anterioară ataca iniţial nişte instrumente muzicale, de fapt ţinta era îndreptată spre stereotipiile şi incompetenţa utilizatorilor, dar, na, graba m-a făcut să mă întorc prea repede la ale mele. ;-)
Astfel, oricât de tembel ar părea un instrument (observi că nu spun “instrument muzical“), se găseşte mereu vreun meseriaş care să scoată ceva nemai(auzit|pomenit|văzut)… şi imediat apare şi turma de epigoni. Aceştia din urmă nu numai că duplică (mai mult sau mai puţin voluntar) originalul, dar mai şi folosesc prost instrumentele respective (cum era deseori cazul “sunetului spart” oferit impropriu de majoritatea optzeciştilor care foloseau tobe electronice).
Un (alt) exemplu cât de cât contemporan ar fi efectul Cher, poate-ţi mai aminteşti de el şi de ciocanele pe care le primeai zi de zi în timpane de la cretinii care îl tot reciclau, reciclau, reciclau…
Să-ţi mai dau exemple? Sunt mult prea multe, dar uite încă unul “cu tobe”: pedala dublă pe bass (“toba mare”) care sună de (cele mai) multe ori infect pe la folk-metalişti.
… sau să-mi amintesc de toţi “alternativii” ăştia post-grunge care-şi bat joc fără milă de sărmanele alea de chitări? Mai bine nu. Cu siguranţă am exagerat folosind “toţi”, dar o las aşa din moment ce nu mi-a venit în 5 secunde nici un contraexemplu.
Ok, iar o las în drum, dar mi-am terminat deja cafeaua şi ţigările, poate mai şi muncim un pic ;-)
++ setează #answer cu autocomplete=”off”, ca să nu mai încurce leneşii ;-)
Deci stai aşa. La folk-metal nu mă bag că nu-s pe felie, da’ la post-grunge şi alternative ridic două degeţele. Cum adică-şi bat joc de chitare ? Grungeu’ ăla din timpurile blondului răposat nici măcar nu trebuia să existe definit ca gen. Nu se impunea nici o limită. Riff-urile mergeau de la punk răstălmăcit până la un strop de metal. Oamenii ăia pur şi simplu-şi exprimau nişte frustrări personale cât mai dezorganizat posibil. De ce să aşteptăm ceva mai elaborat de la urmaşi ? Nu e genul de muzică studiată, laborioasă. E un fel de “uite bă, asta simt” şi tocmai de-aia îmi place. N-aş schimba nimic la chitarele alea. :)
Iar filmuleţu’ cu “instrumentele muzicale” m-a dat pe spate. :))
“++ setează #answer cu autocomplete=”off”, ca să nu mai încurce leneşii” … Să ce ? Tradu. :))
Şi poftă bună la viitoarea cafea pe care-o s-o savurezi enervându-te pe mine şi chitarele mele grunge; ce să fac, de gustibus. :))
cultura de pe wikipedia si lumea definitiilor wikipediesti!!!
TRAIASCA, TRAIASCA! URA!!! URAAAAAAA!!!!
moarte cerebelului!
Dacă cu mine vorbeşti, am mai avut discuţia asta. 8-|
n-am vorbit cu nimeni si oricum nu-mi amintesc discutia respectiva, ‘geaba.
Amnezia ta nu mă priveşte.
apropo de amnezie. cica si faith no more, printre altii aveau ghei d’astia cu keytar in trupa. acuma nu zic ca toti ar fi fost pe invers, ori ca ala care-l folosea, da ma gandesc ca acu e moment de “bla-bla-uri”
Nu încercasem decât să-ţi dau nişte exemple banale, fără vreo pretenţie că urechile mele ar fi mai nu-ştiu-cum decât ale altuia ;-)
Forţând o discuţie despre stiluri/genuri muzicale nu faci decât să dai apă la moară trolilor care constat că-ţi cam scurmă prin bătătură.
Mie unul mi se par extrem de plictisitoare, deşi merg binişor la crâşmă, după ora închiderii, între oameni prea bine băuţi care nu se mai dau duşi acasă. ;-)
Adică nu ştiu să le folosească.
Hehe, asta e cireaşa de pe tortul paragrafului inutil din care face parte :))
Bine, culmea era să fi înlocuit “elaborat” cu “bun” =))
Nu are nici o importanţă, tech crap.
Hehe, n-am de ce să mă enervez, fiecare cu păsărelele sale ;-)
Discuţiile cu ce-i bun şi ce nu în muzică, sau cum să dai la chitară mai bine sau mai puţin inspirat sunt cele mai inutile. :)) Azi sunt prea bine dispusă pentru aşa ceva. :))
Pingback: Anomalii at Rambling
Pingback: Abecedar cărturăresc a la je. Sau moi? | Fascination Street