Nu mă mai interesează legea compensaţiei deloc, da’ chiar deloc. Nu mă simt mai câştigată pentru că nu mor de foame şi-mi permit să am 23 de grade-n casă iarna la orice oră. Aş putea trăi şi în iglu, aş putea face atâtea cât timp vârsta mea începe încă cu 2, cât sunt încă tânără. Dar nu, după ce încep toate problemele de alt ordin, după ce obligaţiile şi responsabilităţile o să curgă ca Dunărea şi Volga la un loc… când ? Când să mai trăiesc dacă nu acum, în blestematul ăsta de an rămas şi cei plus minus doi de după ? The time is NOW.

Nu-mi pasă că încalc a nu ştiu câta poruncă uitându-mă-n ograda vecină, râvnind la părticica aia de rai. Cinci vieţi să trăiesc şi nu că nu aş reuşi să fac cât alţii într-una, ci cât alţii într-o vară, vorba cuiva, şi asta doar pentru că nu ştiu, mă jucam de-a v-aţi ascunsea când s-o-mpărţit norocu’ sau făceam ceva inutil, în orice caz.

Nu pot nici să fentez într-un fel sau altul “norocul”, “destinul” şi alte (in)variabile în care, fie vorba-ntre noi, nici nu prea cred. Da, trebuie doar să întinzi o mână după ce vrei, dar cu ce preţ ? A nu mai fi tu, a călca peste tot ce-ai ştiut şi-ai învăţat, peste tot frumosul rămas. Nu, n-am s-o fac, mi-ar putrezi sufletul. Îl las aşa, cu stratul ăsta de mucegai la suprafaţă, s-a curăţa el cândva. Sau murind.

Vara asta hai să trăim.