Sună mai grav decât e de fapt şi a ieşit a big fuss and scene, dar prostia omenească e evocabilă, deci trebuie. :))

Nu ştiu cum să vă zic, da’ io, de la o vreme, am o oarecare senzaţie de disconfort în chept. Colo sus, între sâni, ca să ne localizăm mai iegzact în spaţiu. Mă strânge, mă apăsă, mă asfixiază, mă asudă :)), mă ţine vreo 10 minute şi mă lăsa. A apărut la emoţii puternice, la efort, la căldură. Voi ce-aţi crede ? Nu că-i bai cu corazonu’ ? Că io aşa am crezut, am şi cerut trimitere la cardio, da’ nu m-am dus că-i cu programare, şi am lăsat-o pe seama pilelor familionului, care ziceau că după 1 august. Aşa că, echipată doar cu un spray cu nitroglicerină, am trecut şi peste Peninsula fără absolut nici un incident, deşi m-am zbenguit încontinuu.

Fericită că-s invincibilă, aproape am uitat că am avut vreodată ceva şi odinioară mult-aşteptatul EKG mi se părea redundant. Până aseară pe la 9 când, pentru prima dată, au fost dureri, nu râcâieli şi apăsări. This is it, atacul de cord mă paşte, woohoo ! :)) Atunci am folosit spray-ul cu nitroglicerină care ar fi trebuit să aibă efect imediat dacă aş fi avut ceea ce greşit bănuiam, adică ceva angină pectorală wannabe – pentru că, dammit, simptomele au fost identice şi s-au confundat până la ultimu’. :)) Evident, în afară de cefalee şi ameţelile de rigoare de la vasele dilatate nu s-a schimbat nimic. Atunci am sunat-o frumos pe Runecica şi sfatul medicului a venit foarte prompt: “Mujer, sună la 112 !!!!!” :))

Da’ muierea asta-i dobitoacă, încăpăţânată precum un catâr şi rezistentă ca un măgar de povară, pen’ că ce m-am gândit io, cum să mă duc aşa la urgenţe ? Păi stai puţin să fac o baie, să-mi spăl pleata îmbâcsită de transpiraţia de la durere, să mă epilez… ce, cum să-mi facă ăia aşa analize ? A woman’s gotta do what a woman’s gotta do. =)) Şi aşa, din ora 9 s-a făcut ora 1, iar io am ajuns curăţică şi mirosind frumos în pătuţ, aşezându-mi pernele ca să pot zace fără să gem de durere. Şi m-am păsărilăţilungit aşa, cu geamu’ larg deschis, privind avioane şi sateliţi clipocitori pe cerul nopţii, ascultând muzică dreamy şi simţindu-mă cât de cât ok. În prostia mea, eram sigură că adorm şi până dimineaţă îmi trece.

Da’ de unde.

Ora 4, Roxa se-ntoarce pe partea cealaltă. Durerea revine atât de tare, încât nu mai ştiam dacă mă doare peptu’, inima, coastele, coloana sau pur şi simplu sunt pe moarte. :)) M-am ridicat, m-am dus la baie şi m-am întors înapoi scâncind. Când m-am aşezat în pat deja gâfâiam, aer ioc. Tremuram, transpiram, mă chirceam. “OK, gata, e momentul să te panichezi acum”, i se-aprinde beculeţu’ şi conştiinţei îndărătnice, după 7 ore de chin. Da’ cum să te panichezi când nu mai eşti în stare să umbli ? Telefonul, maică, noroc cu el că i-am putut suna pe ai mei de dincolo. :))

Şi aşa, în puterea nopţii, singură în ambulanţă, inspectam aparatura şi dotările şi mă minunam cum doar sunetul gropilor se aude, iar zgâlţâielile nu sunt foarte puternice. Am ajuns la urgenţă, mi-a luat o înţepată tensiunea, apoi doi tipi mi-au făcut EKG-ul care-a ieşit ok. Ca o paranteză, io, neumblata prin spitale, sunt destul de stânjenită când un tip total necunoscut, grizonat cu ochi albaştri, îmi mută sânul mai încolo ca să fixeze mai bine ventuza pentru EKG. E absolut bizar. :))

Doctoriţa, o moldoveancă straşnică, cu un accent delicios, m-a luat, m-a apăsat peste tot deasupra diafragmei, da’ n-am simţit nimic. M-a apăsat dedesubt, m-a încovoiat, m-a sucit şi m-a întors pe tot restul părţilor, AU, DOARE ! E clar, stomacu’. Stomacu’ ?! Chiar el. Nu intru în detalii, da’ vă zic doar atât: nu mâncaţi luni de zile doar fructe dimineaţa, pe stomacu’ gol. La un moment dat se poate întoarce împotriva voastră urât de tot. :))

Şi acum, desigur, partea amuzantă din tot calvaru’ ăsta nocturn: rezidenţii care trebuiau să-mi dea intravenos tot lichidu’ dintr-o seringă gigantică. :)) Fun with veins, baby ! :))

Vine primu’, grizonatu’ mişto, ăla cu EKG-u’. Îmi ia mâna dreaptă, o pipăie, o plezneşte, o mângâie, nu găseşte vena. Se mută la mâna stângă, găseşte, bagă imensitatea aia de ac şi mă-ntreabă dacă mă ustură. Io, crezând că face conversaţie, mă gândesc că wtf, d’oh omule, eşti cu acu-n vena mea, crezi că mă simt ca la plajă ? Şi zic că da, mă cam pişcă. Atunci bietul om se panichează şi scoate repede acu’, crezând că n-a nimerit vena şi dădea pe lângă. Evident, o nimerise, da-n panica lui a spart-o. =))

Pleacă ăsta transpirat, vine al doilea foarte sigur pe el: “N-o putut colegu’ meu ? :D”. Caută tot mâna dreaptă, mi-o strânge (acum am vânătaie şi acolo), nu găseşte vena. Se mută, zgândăre în locu’ unde o lucrat grizonatu’, nu găseşte nici acolo. Se scarpină-n cap şi-i vine geniala idee să-mi dea tot la mâna cu vena spartă, da’ mai jos, mai exact acolo la încheietură, unde se taie copilaşii emo. :)) Stau trei secunde cu acu-n mine, după care aud: “S-o spart.” =))

– Ce vene slabe aveţi, domnişoară. :-S
– Ştiu. :D Nu se potrivesc deloc cu mine, glumesc io îndoită de dureri :))

În sfârşit, vine şi al treilea care m-a cercetat îndelung şi apoi mi-a făcut injecţia în dosu’ palmei, în prelungirea degetului mijlociu. Deh, unde-a văzut şi el nişte albăstreală. :)) Inutil să menţionez că acum am vânătăi şi umflături peste tot şi că arăt ca ultimu’ drogat, da’ măcar am răspuns la întrebare: de trei rezidenţi, în pula lu’ Despot ! :))

Şi aşa, pe la 7 am ajuns şi io acasă simţindu-mă ca nouă, foarte fericită că inimioara mea mai poate trece prin multe intemperii şi dezastre şi că iarba rea nu piere ! :)) Stomacu’… mai vedem ce-om face şi cu el după gastroscopie, adică chestia aia naşpa în care tre’ să-nghiţi un tub şi să-ţi atârne furtunu’ pe gât câteva minute bune, preferabil fără să-ţi verşi maţele pe-acolo. Dumnezo cu mila, las’ că trece… =))