Vară. Soare. Miserupism estival. Juma’ de ţară stă cu scoica şi elefănţelu-n năsâp, iar cealaltă ţine bujetu’ pe linia de plutire. Mă aflu-n ultima categorie, da’ plec şi io, săptămâna viitoare, în primul meu concediu din viaţa de rânitor prin textele de la revistă. Sau din orice viaţă, că nu m-am mai bucurat de aşa ceva până amu’. Dar stai! Merită Roxa conţed?

După cum ştiţi, ominii-s răi, mai ales la muncă, unde brânza-i pe bani. Colega de bureaux mă urăşte din ziua-n care i s-o strecurat pe la urechi cum că, vai de mine, câştig mai bine decât ea. Nu contează şi c-aş lucra mai mult şi că mă uită ‘mniezo sfântu’, uneori, prin redacţia asta, iar ea are program de patru ore. Io n-am prins boală pe dânsa din simplul motiv că mă imaginez şi pe mine, înăcrită de viaţă şi sictirită de toate, la vârsta ei, când şefii mi-or angaja o fâţă tânără şi fără experienţă, pe salariu triplu (nu că io-aş face atâta bănet… hiperbolizam, să-nţălegeţi). Empatia mă împiedică să mă-nveninez de tânără. Da’ să nu vă imaginaţi că mă urăşte tot timpu’. Neah, poate fi şi ok când are puţin de lucru şi pleacă devreme acasă, aşa că ostilităţile nu-s mereu evidente din exterior. Iar eu… eu sunt calmă. :D (rânjet maliţios)

Şi face-se că colega asta a me’ o avut conţed doo săptămâni, pe care şi le-o petrecut la mare. S-o-ntors neagră ca un nigerian dat prin smoală şi foarte hodinită. N-o fost singura care-o plecat, aşa că timp de fo’ câteva zile, n-am fost un singur om, ci mai mulţi. Îs aproape sigură că mi-o înmugurit şi al doilea creier pe undeva prin capul cela. Dej m-o găsit cu cearcăne la ochi, vlăguită ca o cârpă, abia târându-mă prin redacţie… şi totuşi, proaspătă şi veselă, în aşteptarea celor două săptămâni ale mele, dragi şi scumpe, în care voi fi departe de betoanele din Bucureşti.

Despre asta vorbeam în timp ce io mestecam lacom un sandviş făcut de Fişioru’, care are grijă de mine şi-mi pune pacheţel la muncă :), iar ea rodea nişte covrigi.

– Concediu? Vrei să pleci în concediu?
– Uhm, da…, murmur io, gândindu-mă că până amu’ trebuia să fi fost evident că dacă n-am fost, urmează.
– Păi da’ cum? Ai deja un an de când eşti aici? e nedumerită asta.
– Aproape, în septembrie. De ce?

Covrigii ăia erau doar o scuză să-şi calculeze bine vorbele, să fie cât mai convingătoare. Acuma, io ştiu că afişez pe la lucru o moacă de ingenuă, naivă, aproape tâmpită, da’ chiar aşa? Ia fiţi atenţi ce mi-o zâs!

– Mda, păi… Cum să pleci, mă? E ciudat, nu cred dacă o să ţi se aprobe cererea. Când eram io tânără, abia după unşpe ani mi-am luat concediu. Tu nici măcar un an n-ai aici… Cum să-ţi iei concediu?

Io-mi casc ochii roşii şi împăienjeniţi şi nici că-mi vine-a crede urechilor. Îmi imaginam că o să-i pice greu vestea că o să trebuiască să facă şi lucrul meu, da’… era prea mult. Şi cu toate că-mi era prea somn să ripostez, eram pe punctu’ de-a deschide gura şi a-i zice ceva deloc ortodox. Da’ n-o mai fost nevoie, că-n secunda doi, colega-mi de bureaux s-o făcut albastră. Tuşeşte scurt şi flutură panicată din mâini. Ghiciţi ce! În toiul veninului scos pe gură în tentativa-i mârşavă de manipulare, s-o-necat cu covrigu’! =)) Ţâşnesc de pe scaun, gata să-i acord… ultimu’ ajutor. Asta făcea deja ca o gorilă mută, icnea şi se lovea cu pumnii-n chept, schimbând toate culorile semaforului. Iar io… deşi eram gata de acţiune, tre’ să mărturisesc spăsită că… I took my time to enjoy the view. =)) Noroc că-n doi timpi şi trei mişcări o borât firmitura buclucaşă, şi-o recăpătat suflu’ şi-o fugit la baie, c-altfel mă mai şi urneau spasmele de râs de faţă cu ea. Căci am râs, să-mi trag o pereche de palme, am rââââs cu lacrimi şi-o să arz în focurile iadului, da-s aproape sigură că şi Ăl’ de sus s-o hlizit cu mine. :))

Abia aştept concediu’ ăla! :D