Prin urmare, am bifat şi Control Day Out, la Arenele Romane. Zic “bifat” pentru că, din nou, gura mi-o dat şah-mat. Nu ştiu ce am, dom’le, da’ de când cu rezecţia-mi apicală, îs de mândra minune: am o dantură aşa de sensibilă, încât nu pot asculta muzică dată tare. Partea proastă-i că nu simt numai o durere ascuţită-n maxilarul superior. Mai ţineţi minte senzaţia liniarului sau unghiilor care scârţâiau pe tablă? Ei bine, adăugaţi asta la durere, căci exact aşa mă simţeam şi io. De la muzică. Live! Io, Roxa! Nu-mi venea să cred. M-am retras în fundu’ Arenelor, m-am cocoţat acolo şi… am stat. Ca la spectacol. Parcă venisem la teatru, nu la concert. Mişto, nu?
…Asta-n condiţiile-n care Şuie Paparude veniseră hotărâţi să dărâme Arenele. Cu beat-uri mişto, muzică dată tare de tot şi un Bean foarte în formă. A fost odată, Pentru inimi, Moartea boxelor au sunat de cinşpe ori mai bine-n aer liber decât în cortul bumţi-bumţi de la Peninsula, chiar dacă publicul nu se compară. :) Deşi mă enervează comparaţiile Bean vs. Junkyard, tre’ să recunosc că şuiul nostru paparud ştie să cânte, nu doar să vorbească, să strige şi să răpăie – lucru care, de ce să nu recunosc, mă mai călca uneori pe nervi în cazul lui Junkyard. Şi nu, până acum n-am avut privilegiul să asist la un concert ROA, să văd dacă s-o mai schimbat ceva. Să revenim. Deci, în concluzie, foarte fain să-nchei o vară cu un astfel de show marca Şuie Paparude. Superbă atmosfera, s-o simţit până-n capătul opus al Arenelor. Respekta!
Şi apoi… momentul Ian Brown. Acum… nu sunt expertă-n Brit culture, nici măcar în Stone Roses. Ştiu câteva piese, ştiu că omul e o legendă, îi cunosc toate colaborările cu UNKLE, îi simt influenţa-n muzica din zilele noastre. Totuşi, de la concert am plecat dezamăgită. Experienţa a fost prea sintetică pentru gustul meu. Am trecut peste partea cu vocea – şi tipu’ de la Smashing Pumpkins are voce proastă, da’ ce piese face, ce piese! Aş fi trecut chiar şi peste faptul că se auzeau (cu ostentaţie!) o mulţime de instrumente (trompete, viori… la dracu’, io ştiu?.. vuvuzele) dintr-un laptop, da’ o chitară să n-ai în trupa de pe scenă? O chitară?! Prezentă aproape-n toate piesele? Impardonabil. :)) Omul ăsta cântă de toate. Dance, ceva groovy, apoi îţi ia minţile cu una profundă… Dansează, se zbenguie, suferă… nah, cum cere piesa. Ăsta-i stilul Madchester, ăsta-i rockul psihedelic, care, fie vorba-ntre noi, e mai mult dance. :)) E prea îndepărtat în timp să-l înţelegem, prea brut ca să-i dăm o şansă (mie, personal, îmi place mai mult shoegazeu’ :D). M-am bucurat să văd oamenii din primele rânduri vrăjiţi de melanjul de muzică de toate felurile, chiar dacă io, una, nu l-am prea gustat. Sau poate-i prea rafinat pentru mine, mai ştii? Dar degeaba. Ceva nu era în regulă. Măselele au protestat. Stone Roses rămân Stone Roses. And they had a guitar.
La Unkle Sounds n-am mai stat. Era, oricum, doar un DJ set, adevărata experienţă cu oamenii ăştia fiind dincolo de durerile mele tomnatice de dinţi. O să se-ntâmple şi aceea cândva. Am un feeling. :)