Clişeul contemporan potrivit căruia în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie este, se ştie, vag aplicabil istoriei vechi mustinde de eroi autentici, luptători dârzi şi conducători neînfricaţi. Atunci, cel mai probabil, în spatele unor bărbaţi puternici stăteau intrigi, minciuni şi eroii mai sus menţionaţi.

Pe judecată asta se bazează şi primul volum în proză al braşovencei Ruxandra Ivăncescu, Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi. Poate o ştiţi datorită datorită lucrărilor ei de critică literară, O nouă viziune asupra prozei române contemporane (1999), Paradisul povestirii – memorie şi realitate trăită în povestirea tradiţională (2004), precum şi monografiei Ştefan Agopian (2000).

Am citit Marañon în facultate, la cererea marelui critic. Ştiu atunci că toţi colegii mei s-au revoltat. Cartea era abia apărută, nu se găsea la biblioteci şi costa destul de multicel. În plus, era şi kilometrică. Marele critic a răspuns protestelor cu câteva spasme de râs. :))

Autoarea evocă, aşa cum sugerează şi titlul, adevărata istorie a descoperirii celor două Americi. Personajele sunt, în cea mai mare parte, reale, de la cei doi fraţi Pinzon, Martin şi Vicente, trecând prin căpitanul Juan de la Cosa şi ajungând la cel care constituie întreaga intrigă a volumului, şi anume Cristofor Columb – prezentat în carte cu numele său spaniol, Cristobal Colon. Cartea este foarte bine documentată din punct de vedere istoric şi înfăţişează călătoriile spre Lumea Nouă mai mult sau mai puţin aşa cum s-au desfăşurat ele. Totuşi, scriitura devine ficţiune nu doar datorită stilului, ci şi prezenţei mai multor personaje fanteziste sau fantastice. Unul dintre ele ar fi omniprezentul Luis, cel care “trebuie să spună povestea”, pentru că “povestea e calea” – o primă amprentă a scrisului la mână feminină. Apoi, în carte apar, în mod total surprinzător, şi două românce care ridică stindardul mioritic prin frumuseţe, înţelepciune, dar şi superstiţie. Ruxandra Ivăncescu cred c-a vrut, prin Ileana, probabil, să resacralizeze feminitatea naţională, tocmai punând-o să strălucească lângă Vicente, spaniolul care emană masculinitate prin toţi porii şi unul dintre adevăraţii descoperitori ai Lumii Noi.

Poate cele mai reuşite portrete ale cărţii aparţin “indienilor”: unii de o naivitate dezarmantă, alţii de o agresivitate sugerată de apelativul “caniba”, cu toţii interacţionând cu omul alb, acelaşi care peste câteva sute de ani va purta gluga Ku Klux Klanului pe cap sau zvastica în piept. Unul dintre marile merite ale cărţii este că reuşeşte să descrie debutul procesului de colonizare într-o formă foarte realistă şi, totodată, anticipează viitoarea infatuare a rasei albe, fi-ne-ar ea de râs…

Nu în întregul ei, pentru că fraţii Pinzon, bascul de la Cosa, Luis şi Peralonso Niño sunt nişte adevăraţi eroi, paşnici şi cu mult bun-simţ, care ancorează pe ţărmul tărâmului Bresil încercând doar să-l descopere, să ducă aur coroanei şi să-şi câştige drepturi de guvernatori ai noilor ţinuturi. În contrast, Cristobal Colon reuşeşte să scufunde cea mai mare navă a primei expediţii, să ia sclavi din rândul băştinaşilor şi, în general, să facă tot felul de matrapazlâcuri ce vor pune în pericol nu doar expediţiile şi echipajele, ci şi scrierea istoriei. Păcat că Ruxandra Ivăncescu se axează prea mult pe arhaica bătălie dintre Bine şi Rău şi pierde din vedere un lucru esenţial ce ar fi putut să îi aducă poveştii sale nu doar nişte sute de pagini în plus (bine, da, ştiu, erau oricum destule…), ci şi un merit stilistic mai important: complexitatea personajelor. Avem de-a face cu eroi şi antieroi, nu cu temperamente şi caractere autentice care ar fi potenţat opera, nepermiţându-i să rămână doar un simplu roman de aventuri.

Pe de altă parte, ineditul aventurilor şi intrigilor, tensiunea continuă şi epicul dinamic fac ca lectura să curgă, oarbă la masivitatea romanului (750 de pagini!). Fascinaţia noilor tărâmuri, dorinţa de dreptate în detrimentul lui Cristobal Colon şi, spre final, chiar în detrimentul temutei Inchiziţii spaniole, fac din romanu’ ăsta o lectură captivantă, din lumea şi culoarea căreia mi-o fost greu să mă desprind. Deranjant ar fi doar stilul textului – un stil care se vrea a fi arhaic şi anacronic, dar care eşuează, pe alocuri, în puerilitate şi naivitate, în construcţii ingenue care uneori m-o făcut să mă întreb dacă nu, din greşeală, am pus mâna pe un roman de aventuri din bibliografia obligatorie gimnazială…

Interesant este misticismul insulei vieţii veşnice, Bimini, în care ajunge primul Martin şi apoi, rând pe rând, toţi cei a căror misiune va fi să-i continue călătoria şi să facă cunoscute coroanei întâmplările întocmai aşa cum s-au petrecut. Tărâmul magic se relevă doar celor cărora trec prin multe încercări – prima călătorie cu peripeţii în cazul lui Martin, parcurgerea extenuantă a junglei în cazul lui Vicente – şi poate fi o trimitere la ceea ce însemna de fapt “ocultism” demn de condamnat în timpul Inchiziţiei: poate adevăr, poate doar o lume imaginară, poate un metaspaţiu lipsit de constrângeri temporale, aflat în orice conştiinţă sănătoasă. Toate acestea, dar în nici un caz erezie.

Poate că dacă autoarea s-ar fi născut în ţara pe care eroii ei tocmai o descoperă, receptivitatea crescută a cititorilor pentru fantasticul facil presărat cu motive marqueziene şi scene coelhiene i-ar fi permis cărţii sale să se vândă precum foarte bine cotatele serii Twilight sau Harry Potter. Născută însă pe tărâmul frumoasei Ileana, cartea sa va rămâne doar o lectură plăcută, relaxantă şi fără prea mari pretenţii artistice, care totuşi reuşeşte să ridice nişte semne de întrebare în privinţa trecutului aşa cum l-am învăţat din manualele şcolare sau enciclopediile istorice. Totuşi, dac-aveţi chef de un roman vast şi uşurel, why go ahead, dear reader. :D