Citind postul ăsta, mi-am adus aminte de draga mea familie ardeleană şi o întâmplare de astă-vară, când nu ploua cu vrăbiuţe semidegerate şi autorităţile aveau mai puţine riduri de expresie de la atâta amar de surprindere.

Vă mai amintiţi de rezecţia mea apicală, care m-o împiedicat să savurez cum trebe doza anuală de Peninsula, să mă eglendisesc cu toată gura către formaţiile care prestau pe scenă, dar mai ales, m-o făcut să arăt la fel de fericită şi extaziată ca Droopy? O ştiţi, nu? V-am zis vreodată cât m-o costat?

16 milioane!!!

Bine, ce-i drept, operaţia n-o fost singura trebuşoară lucrată prin gura mea (nu vă gândiţi la minuni), iar materialele o fost dintre cele mai bune, da’ totuşi, 16 milioane?! Plombele mele proaspăt finisate erau să pice de consternare, smalţul dinţilor s-o făcut palid la aflarea veştii, iar implantul cel scump din os (încă sper că nu de la f’un mort, da’ n-am mai întrebat, că nu vreau să ştiu) s-o înmuiat şi-o leşinat, năuc.

Ţin minte cum îmi revenea amintirea sumbră a mirobolantei sume în orice moment din zi sau noapte. Duceam linguriţa de supă la gură. “Şaişpe milioane?!” Vorbeam cu Fişioru’ despre Peninsula. “Şaişpe milioane?!” Citeam, îmi ridicam privirile şi exclamam sincer, cu uimirea reîmprospătată: “Şaişpe milioane?!”.

Ei bine, la câteva luni după marea operaţie, dacă mângâi cu vârful limbii locul operaţiei, nu simt nicio urmă. Parcă niciun bisturiu de dentist sexos nu mi-ar fi despicat vreodată gingia (nu e eufemism, da?). Deh, operaţie de 16 milioane. În schimb, dacă îmi pipăi interiorul obrazului, simt ditamai cicatricea. Ştiţi de la ce? De la cele mai scumpe (şaişpe milioane?!), eco şi antibacteriene… aţe chirurgicale. Albastre.

Tare păcătoase-o mai fost. În ultimele zile, ajunsese să nu mă mai doară aproape deloc operaţia, însă aveam răni de la aţe, căci capetele îmi intraseră în interiorul obrazului şi mă jenau. Cât de fericită am fost în ziua în care mi-o fost scoase… puţine cuvinte pot descrie. Eram liberă, liberă ca pasărea cerului, ca oiţa pe mirişte, ca Bear Grylls mâncând larve, ca puţulica-n boxeri largi!

Până într-o zi când mă uit în oglindă, rânjesc larg şi văd cum ceva albastru se insinuează dintre măselele de sus. What the h… Mă înmoi. Mă lasă genunchii. Nu, nu se poate! Trăzni-v-ar, mai sunteţi??! Dumnezo!

– Fişior, îmi mai iese o aţă!

În familie se decretează stare de urgenţă. Muma şi Fişioru’ încearcau să mă liniştească. Io… cu păsărelele mele, hiperventilam şi eram pe punctu’ de-a face un atac de panică! Fişioru’ reuşeşte cumva să mă întindă pe pat, iar muma aduce o pensetă. Io nimic:

– Şaişpe milioane! Şi-o aţă!!

N-o să vă puteţi niciodată imagina ce s-o ales de larma aia. Pentru mine, rămâne până astăzi cel mai drag tablou de familie trăsnită: io cu gura larg căscată, muma ţinând cu o mână de mine şi cu alta poziţionând tacticos oglinda, Fişioru’ cu penseta tremurândă, încercând să apuce capătul aţei şi s-o smulgă din gingie, iar… taică-mio, răsărit şi el în peisaj, cu un borcan şi o linguriţă în mână, îmbiindu-mă taman în acest moment delicat:

– Puiu’ lu’ tata, ia şi gustă nişte untură de raţă! Hai, ia.
– Taci noah, ai bolunzât? ACUMA?! se revoltă muma.
– Îi de raţă, ştii că-ţi place…
– Rox, nu te mai mişca, că nu pot prinde aţa! îi exasperat şi Fişioru’.
– Mmmm, ui’ ce bună-i! ia taică-mio o linguriţă zdravănă din borcan şi-o înghite, fără pâine.

Am îndurat cât am îndurat, dar mi-o tremurat buzele şi am izbucnit într-un râs necontrolat de hahaleră zbanghie. Până la urmă, muma o reuşit să ţină oglinda în unghiul bun, Fişioru’ o apucat aţa albastră şi mi-o scos-o din gingia crescută peste ea, iar taică-mio n-o bolunzit (de tot). În borcan era miere de rapiţă, care chiar arată ca untura! :)) Noah ziceţi amu’, scena asta face şaişpe milioane sau e nepreţuită? :))

Iar acum, după toate astea, io mă declar mulţumită. Bine că n-oi fi avut vreun bai la f’un os, care s-ar fi rezolvat cu multe şuruburi înfipte-n dânsul. Noah, dacă ar fi ieşit alea de sub piele, atunci cum ar fi fost, ha? :))