Aseară am făcut-o lată iar, pentru prima oară după ceva vreme. Long Island-urile au curs like there was no tomorrow: în noi, pe masă, pe noi, pe sub noi, pe lângă noi… Vă rog, nu mă mai faceţi să râd când sorb tacticos din licori bahice cu paiu’. Mai ales nu la prima întâlnire.

Cândva, la debutul debandadei, m-o sunat taică-mio să-mi spună că tocmai trece fugitiv prin Bucureşti, în drum spre casă. Ar fi vrut să-mi lase nişte portocale, dacă m-aş fi urnit până la marginea oraşului.

– Nu, nu pot, tată, că nu-s acasă, încă-s în centru.
– Ai ieşit la proteste?
– Nu, sunt pe-afară. Am ieşit la… uhm… un suc, zic io, rotindu-mi ochii şi privind Long Island-u’ în ochiul de gheaţă.

Râsete înfundate în jur. Mai că pufnesc şi io, la cât de fals mi-a putut ieşi asta. Dar cumva, chiar dacă eşti departe şi de capul tău, parcă e vulgar să le zici propriilor părinţi că ai ieşit să bei.

Mă rog. De la un anumit punct al vieţii, n-am mai înţeles cine e copilul şi cine e părintele în relaţia dintre mine şi ai mei. Mai exact, de la momentul ăla fatidic când sfatul tuturor era să nu plâng, să fiu tare, că muma n-ar avea nevoie să mă mai vadă şi pe mine distrusă. Eram un copil, for fuck’s sake, de ce eram sfătuită să-mi reprim sentimentele? Dar atunci, pe moment, a părut soluţia ideală, aşa că n-am plâns, m-am abţinut. Ba chiar am râs uşurată, ca o dereglată ce încă mă aflu. Şi cred că de-acolo s-a rupt comunicarea.

E posibil să ai sentimente materne faţă de ai tăi? I think I do (ce mai faci, dragă Sigmund? bine, sănătos?). E exact ca atunci când veneau ei de la serviciu, cu o grămadă de probleme şi nemulţumiri, dar se luminau când mă vedeau şi găseau resurse interioare să mă ajute şi cu temele. Aşa şi io: oricât aş fi de fucked up, ai mei mă ştiu mereu senină, miserupistă, coioasă şi fără nicio grijă pe sfânta lume. Uneori mă întreb dacă mă cunosc. Înainte de Fişi, am iubit fără speranţă trei ani şi am suferit prin toate colţurile casei. N-au aflat niciodată. I’m psycho like that.

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit vreodată celebra replică “oricâţi ani ai avea, tot copilul nostru eşti!”. Bine atunci, dragă mamă şi tată. Oricum mi-ar fi, o să fiu mereu copilul vostru: fericită, sătulă, virgină, trează, inocentă şi mereu acasă înainte de ora 22.

…

Până una-alta, poate se îndură să-mi explice şi mie cineva ce s-o întâmplat în noaptea aia.

1. Ce am putut să vorbesc atâta cu negrul rastafarian cu pantalonii aproape-n vine, care m-o urmărit la baie?
2. Cum am putut să mă simt atât de în largul meu cu patru oameni “de pe net”, pe care nu-i mai văzusem niciodată până atunci?
3. De ce am scrum de ţigară într-o farfurie nespălată de-o săptămână? Ultima dată când am verificat eram tot nefumătoare.
4. Până la urmă câte Long Island am băut?? :))

Singurul lucru cert din noaptea trecută e că am cântat Pearl Jam la karaoke. Nu ştiu cum o sunat, da’ m-o uns pe suflet descărcarea asta grunge. Îmi cer scuze dac-am speriat clienţii din Scarabeo cu apucăturile mele de headbanging şi făcut pe artistu-n microfon. Am fost wild. An animal. \m/