Post-ul ăsta e pentru tăţ cei care m-o urât când am căpătat umbrela roşie moca. Pe principiu’ “nimic nu se pierde, totu’ se consumă”, mi s-o-ntors. Mulţam fain, esteți drăguți!

Discutam zilele trecute cu Diana şi am ajuns la concluzia că noi nu prea ştim să luăm atitudine şi să punem picioru-n prag când ni se-ntâmplă ceva naşpa. Am crescut în Ardeal, suntem molcome, simţite, paşnice şi-avem o scârbă înnăscută faţă de scandal şi tot ce presupune schiţarea vreunui alt gest în afară de râs.

Nici măcar când situaţia o cere… Mai bine lăsăm de la noi, facem asta în gând…

… şi ne vedem mai departe de viaţă.

Da’ io, una, pot fi şi silent killer. :D

Mă grăbeam într-o seară să ajung în Silver Church. Şi cum îs io veşnic întârziată, fireşte că îmi încheiam şliţu’ la pantaloni, îmi trăgeam mâneca dreaptă a gecii pe mine şi-mi legam şi şireturile fugind spre intersecţia plină cu taxiuri. Dar ce să vezi, surpriză, fac semn unui taxi şi mă culege de pe drum, astfel încât am reuşit, de data asta, să nu mă piaptăn gonind pe stradă.

…zise Roxa, descoperind ulterior că încă are periuţa de dinţi în gură. Glumesc. ;))

Mă uit pe uşă, 1,39 de lei / kilometru, îi bun. Dinăuntru trăzneau manelele, da’ eram dispusă să rezist cu stoicism, cu analiză pe text în gând, că de-aia mi-o făurit ‘mniezo creier limbist. Cân’ colo, ce să văd… omu’, te pomeni simţit, opreşte măcelul timpanelor mele şi-mi mai şi zice o chestie bizară, dar drăguţă, de m-am simţit nevoită s-o aştern şi pe Twitter: că nu arăt a mare iubitoare de manele.

Apoi, începe să mi se plângă de preţul benzinei, cursele scurte, clienţii neserioşi, viaţa, Dumnezeu, universul… nah, d-astea, de taximetrist – fiind, în acelaşi timp, tare pe fază să îmi spună cât de repede mă duce şi cât de în siguranţă, şi că o dat şi drumu’ la căldură să nu-mi fie frig!

Fain, zic în gând, când o fi fo’ ultima dată când un bărbat o avut atâta grijă de mine?

Până am ajuns în Biserica Argintie, m-o descusut tătă: de unde îs, unie stau, cât plătesc chirie, cum mă descurc, dacă am iubit… Şi io, proastă şi drăguţă, cum mă ştiţi, răspundeam în stilul meu vag şi sarcastic, oftând des pentru a sublinia efortul supraomenesc pe care îl depun vorbind despre mine şi chestii adiacente.

Şi insista, şi întreba, şi credea că nu sesizez că mă duce roată şi am trecut de doo ori prin acelaşi loc, dacă tot nu cunosc Bucureştiu’. Atunci mi-o căzut privirile şi pe ceas. 48 de lei şi încă nu s-o oprit?! În condiţiile în care ajungeam până în Silver cu 20, maxim. Noah, apăi ‘tu-ţi ceapa lu’ mică-ta, cheptăna-te-ar sfântu’, de-ăsta-mi eşti?! Grijuliu şi atent my ass…

Men, all the same.  8-|

Desigur, ca-n majoritatea cazurilor când clocotesc în mine, la suprafaţă eram senină ca o zi de mai. Și acum că știam ce face, devenisem brusc mieroasă și fermecătoare. L-am întrebat dacă-i place parfumul meu (LOL! I never do that, why do people do that), i-am zis că m-am despărțit recent de iubit (asta o fost sinceră, da’ zisă tare seducător, bitchy) și ce singură te poți simți în orașul ăsta uneori (atunci deja-mi dădeam jos fularul să se vadă bine decolteu-n oglindă).

Și nu știu dacă am mai zis asta pe undeva, dar am descoperit recent o chestie: bărbații-s la fel! Ăsta, evident, o pus botul. Când s-o oprit în față la Silver Church, era năuc, hipnotizat, încurcat, dar asta nu l-o oprit să-mi ceară peste 50 de lei pentru cursă. :| 50 de lei Berceni – Eroilor. 50. 50 de pâini. Cu care trăiesc minimum 50 de zile. Please kill me ca pe căprioara pe care-ai lovit-o cu mașina și nu vrei s-o lași să sufere.

Chiar și așa, eram calmă, cea mai calmă. Știți di ce? Pentru că taximetristul meu o fost atât de vrăjit de farmecele mele muierești, încât nici nu și-o dat seama că o oprit chiar peste drum de mașina poliției! Iar eu mi-am permis să întreb, la fel de zâmbitoare și liniștită, atât:

– Noah bine… acuma cum facem? Sun la OPC sau trec strada până la polițai? :D

Să fi avut o cameră să-i filmez reacția! Deci asemenea cădere de maxilar n-am mai văzut veci pururi. Și-o benoclat ochii peste drum și nu i-o vint să creadă că nici n-o sesizat unde-o parcat. S-o albit. Nu știa ce să zică, așa că o murmurat, cu voce fadă și tremurândă:

– H… haideți să rămânem prieteni, domnișoară…

Zâmbeam larg, triumfătoare, și am stat trei secunde să cujet care-i cea mai bună decizie. O să vă dezamăgesc, dar spre deosebire de alții, io nu poci fi nesimțită, mai ales când îi vorba de bani, pe care din păcate știu amu’, cu sudoarea propriei frunți, cum îi să-i câștigi și să te-ntreții fără ajutoare suplimentare.

– Poftiți 15 lei… și încă 5, pentru efort.

Îs tâmpită? Poate. Dar 15 lei merită, pentru că oricum costă ceva mai mult. Restul de 5 lei sunt pentru tot teatrul jucat. Îmi plac actorii talentați la nebunie; dacă puteam, îi puneam bancnota la chiloți, lângă prohab, jur. Aș putea să scriu o disertație pe tema Arta disimulării la taximetriști, dar n-am s-o fac.

Până una-alta, ce-o făcut el nu-i cu nimic mai scuzabil decât dac-ar fi venit un mândru și falnic hoț și mi-ar fi vârât mâna-n buzunar.

Cu toate astea, n-am putut să mă abțin să nu fiu un pic scorpie și i-am făcut semn să plece, oprind puhoiul de lume care se înghesuia să prindă un taxi liber.

– Nu v-aș sfătui să-l luați pe ăsta.

Nu l-au luat. Și a plecat. Ducă-se pe pustii și opri-s-ar în canale, stâlpi și garduri!

***

Dar pentru fiecare taximetrist nașpa, tre’ să existe unul miștoc. Căci știți ce mi-o zis nenea care m-o adus duminică acasă?

– Domnișoară, dar nu vă pot lăsa aici, sunt câini, e noapte! Vă duc până la poartă, nici nu tre’ să-mi plătiți nimic în plus!

Noroc că din șosea până la mine-n curte îs cam 50 de metri. :)) Epic win, anyway!

Iar în loc de încheiere, am un mesaj pentru toți taximetriștii care au crezut vreodată că va fi ușor cu noi, provincialii…