Şiiiii am bifat primul festival rock din grămada cu vârf care mă aşteaptă vara asta, OST Fest, ediţia de 2012. Cred că o fost şi cel mai greu. Nu zic asta numa’ din cauză că o fost primu’, că deja s-o căscat hăul iadului şi-s 92382832 de grade afară sau că o fost numa’ cu şi despre metale cu mulţi decibeli în boxe. O fost cel mai greu pentru că o reprezentat debutul meu în lumea cronicarilor oficiali de festivaluri.

Ceea ce-i o experienţă faină, da’ a dracu’ de obositoare şi solicitantă. Nu-i uşor să te izbească soarele-n cap ca baltagu-n căpăţâna lu’ Nechifor de la 2-3 după-masă până se-ntunecă. Asfaltul iradiază toată căldura, iar organizatorii au grijă şi ei să nu care cumva să-ţi fie bine. Dacă erau două hidrante cu apă potabilă (sper, am beut şi n-am pierit!) în interiorul spaţiului concertistic din parcarea Romexpo, cineva o avut grijă să vină cu o cheie imensă şi să le strângă bine, să nu mai picure niciun strop. Rămâneţi, sclavilor, la paharul de apă cu 6 lei. 6 lei un pahar de apă, #săracilor. În 3 zile de festival am lipăit o grămadă de bani pe licori chioare. Dragilor domni organizatori, sugeţi cana cu apă!

Tot la capitolul organizare pentru presă, fotografii o cam luat-o-n bot. Cum, mă, să-i pui să facă poze dintr-un cort aflat în stânga scenei şi la o distanţă mare de asta? :)) Aberant îi puţin zis. Ominii ăştia încă nu pricep că nu fac nimănui altcuiva decât lor înşişi o favoare când ies pozele faine. Dumniezău cu mila şi festivalurile mioritice.

Şi apropo de fotografi, habar n-aveam că-i aşa treabă extenuantă. I-am urât mereu pentru norocu’ de-a se afla în faţă, da’ când i-am văzut pe-ai mei cum balotau concert după concert, întorcându-se tot mai vlăguiţi şi storşi din faţa scenei, cărând aparate de două kile cel puţin şi fiind nevoiţi să scoată poze bune în timp limitat (două piese pe formaţie, respectiv una dacă eşti Manowar şi ai fiţe de trupă cu chiloţi de piele şi paloş gros), am zis hell no, n-aş putea. Tot respectul pentru munca lor.

Cât despre a mea, totul o funcţionat contra timp şi o trebuit să renunţ la viteza mea ardelenească. Până-n ora 12 a doua zi cronicile erau uploadate, până-n 1 juma’ după-masa plecam de-acasă pentru o nouă tură de stat în soare şi ţopăit pe metale. Dacă mai ţinea o zi ceva se ducea naibii, clar. :)) Eniuei, io credeam că toată tărăşenia ieşise bine şi ieream zâmbitoare ca o floare. O fost ok, da’ se putea şi mai. Aşa învăţ.

Îmi place tare mult ce fac şi mi-am dorit asta mereu. Îi aşa de fain să se confunde munca şi distracţia, băutura şi nesomnul. Mi se potriveşte stilul ăsta de viaţă decadent, înecat în epuizare şi multă gălăgie. Nu cred c-aş putea face ceva mai mişto.

Tot la OST Fest mi-am descoperit mai bine colegii. O fost revigorant şi îmbătător de fain să-i văd altfel decât fioroşi şi cu nasu’ proptit în monitoare, n-aveţi idee. Aproape mi-o dat lacrimile când, în mijlocul unui concert, am avut revelaţia că omg, să-mi trag palme, oare asta chiar se cheamă că am gaşcă? În Bucureşti? OMFG, OMFG, OMFG! E, pă dreq cu naivitatea mea.

După festival, la redacţie era la fel ca-nainte de dezmăţ şi io fierbeam în mine. Un surâs, o privire complice, ceva? Îmi venea să-i zgâlţâi şi să-i lipesc de pereţi, da’ m-am mulţumit să afişez mutra mea neutră. Ce sfântu’ să fac, să mă vâr cu forţa pe gâţii ominilor?

Nu, serios, tre’ să mă calmez, să renunţ la entuziasmul ăsta periculos la fiecare semn că ceva s-ar putea schimba în bine şi să mă împac cu ideea că io n-o să-mi fac veci prekini în Bucureşti. Da, am parteneri ocazionali de câte-un concert sau festival, de câte-o ieşire reuşită o dată pe lună. Da, am oameni pe care-i ştiam dinainte de a veni aici şi pe care-s foarte fericită să-i am aproape. O am pe Diana, care-i zeiţa neîncoronată a sarcasmului, alături de care mă pot hlizi zile-n şir şi discuta chestii serioase săptămâni la rând. Să nu credeţi că nu-s recunoscătoare pentru asta.

Dar viaţa mea socială oricum e un dezastru, cu indulgenţă. Îi şi un cerc vicios, că atunci când chiar aş putea lega doo vorbe întru conversaţie faină, despre idei, cum nu se mai practică în zilele noastre, şi chiar aş avea cu cine, amuţesc instant şi mă năpădesc sute de gânduri de why bother. De ce Roxa, DE CE. Nu ştiu. Lipseşte o rotiţă în mecanismul încrederii în sine. Am încetat să mai fiu cool? Nu mai am nimic interesant de spus? Convorbirile telefonice cu iubirile mele eterne din Târgu-Mureş sugerează totuşi că nu io aş fi de bai. Atunci ce naiba fac de nu se leagă nimic? Ce făceam bine în Ardeal şi unde e fail-ul în Bucureşti? UNDE?

Mă-ncearcă un râs amar când mă gândesc cum i-am povestit pe nerăsuflate Blondei toate ăstea, dintr-un foc pătimaş, aşa cum fac io la telefon când mă ambalez, şi ea, de colo, o grăit dezaprobator: “Such a waste of Roxa…”

Căcat. Am plecat de la un festival mişto şi am ajuns la smiorcăieli inutile. Mă scuzaţi, ştiţi că nu se-ntâmplă prea des, da’ trebe, dom’le, că nu mai pot cu lumea asta, nu mai. :D Noroc măcar că la capitolul bărbaţi nu trec prin drame. Aia ar mai fi lipsit şi puteam să mă ţâp liniştită în Dâmboviţa cu pietre de moară legate de gât.

Mi-i somn, deci atât deocamdată. Vă zic mâine cum fu cu trupele, care ce şi cum o cântat.