N-am pierit. Încă. Dacă mor, sigur o să fie într-un cutremur. M-am convins weekend-ul ăsta: n-am nici cea mai mică reacţie în faţa pericolului unui asemenea fenomen, din simplul fapt că îl confund cu metroul (care trece pe sub mine şi pe care-l aud întotdeauna; serios, e aproape acelaşi sunet). Ştiu că acum m-a prins ora 5 dimineaţa pe blog pentru că l-am auzit. Ştiu că e trecut de 12 noaptea când nu mai vuieşte nimic în subteran. Deci acum înţelegeţi de ce, obişnuită cu geamurile trepidând puţin la fiecare tren, cutremurul nu mai aduce niciun element de noutate.

Probabil atunci când o să vina ăla mare o să fiu la fel de complet nebănuitoare. Cade dulapul? Mai multe vagoane. Face valuri parchetul? Garniturile noi promise de Metrorex. În niciun caz plăci tectonice, falii, pământ zguduit. Cutremur? Ce-i ăla?

Asta-mi aduce aminte de un moment mişto de la redacţie, în vara asta. Încă n-apucasem să mă mut la biroul rămas liber şi stăteam relativ înghesuită între doi oameni, dintre care un coleg bucureştean. Noah, ş-apăi bucureştenii, mă-nţelegeţi, de câte ori strigi “lupul” fug, niciodată nu poţi fi sigur cu ei… Trecuţi prin multe cum sunt, pe undeva chiar le înţeleg precauţia soră cu paranoia.

Aşadar, azi-vară, la redacţie. M-apuc să scriu ceva mai vârtos la tastatură, probabil de nervi sau mai ştiu io ce altceva, şi pentru că atunci nu-mi căram laptopul zilnic la muncă, masa instabilă se smuceşte mai puternic. Brusc, colegu’ tresare, zvârlindu-şi căştile cât colo şi privind panicat în jur:

– CUTREMUR!

Am stat să-l pândesc trei secunde, să-mi dau seama dacă îşi bate joc de mine sau chiar e îngrozit. Ei bine, chiar era, aşa că pot doar să-mi imaginez că ajunge primul sub grindă, dacă se cutremură ceva pe bune şi ne prinde la muncă. Iar io o să stau şi o să îl cercetez plină de suspiciune câteva secunde, să văd dacă e sau vreo farsă. Apoi, ce ştiu, o să intru pe net să văd dacă e cutremur sau halucinăm. P-ormă o să deschid editorul să dau ştire, eventual verificată din trei surse, să nu greşesc magnitudinea.

Cu alte cuvinte… Roxa, zero şanse de supravieţuire. Dac-aş fi fost thailandeză, io sigur eram unu’ dintre oamenii ăia care ar fi stat pe plajă să se uite la valul cel mare care se apropie, în timp ce milioane de oameni privesc post-eveniment întregistrarea pe YouTube, zicând “ce proastă-i şi-aia, săraca, să se uite la tsunami cum vine… o fi supravieţuit?”. Incert, dar sigur filmam…

Anyway, dacă nu mor aşa, sigur va fi într-un accident domestic. Din seria găsit cutia de lapte-n baie şi sticla de ulei în frigider, weekend-ul ăsta am pierdut un ou în bucătărie. Cine face asta? Unele lucruri chiar nu-s de mine.

Ăsta e un fel de preludiu. Vai, câte am să vă zic. :D