Da, ştiu, n-am mai scris din *gasp* februarie. N-o zic pe aia cu lipsa timpului liber, că nici înainte nu era prea mult şi tot reuşeam să povestesc, măcar de 2-3 ori pe lună, cum toate mi se-ntâmplă numai mie.

Eniuei, Fascination Street revine tocmai acum, când toată lumea-i cu micu-n burtă şi alcoolu-n venă. Ştiţi, ca atunci când aveam 15 ani şi ora de ajuns acasă era 10 seara. Şi niciodată n-ajungeam la timp, aşa că mai futeam buha 2-3 ore, să fiu sigură că toată lumea doarme şi să n-audă nimeni când pune de fapt fiica rătăcitoare picioru-n casă. :D Că mai tare erai certat dacă-ntârziai juma’ de oră decât dacă nu ştia nimeni când ai ajuns. Noah, fix aşe şi-acum: mă insinuez mişeleşte şi low-profile înapoi pă interneţi. Prefaceţi-vă că n-aţi observat pauza!

Observ că de când n-am mai scris, nici butoanele de la WordPress nu mai îs unde-o fo’. Damn.

Ce vreu io să zic de fapt îi că-s acasă, în Mureş, şi mă bucur de câteva zile de citit (cărţi, că internetu’ l-am terminat deja). Am aflat cu tristeţe că Office, cârciuma-mi preferată, în care ne muceam consistent şi cu (ne)religiozitate de Paşte, îi închisă de sărbători. În afară de ziua de vineri, când oi ajunge pe-acolo să-i sorb creierii lui Cobain. Nu glumesc!

cel mai tare shot din bozgorime, nem van?

Câteva clipe mi-am zis că viaţa n-are sens, da’ apoi mi-am adus aminte că mă trag din oraş cu plăcuţe bilingve, aşa că dacă nu-i deschis la români, sigur fraţii noştri unguri au uşile larg deschise pentru drojdierii de ocazie. Deci nu-mi fac griji.

Până una-alta, am scris un guest post despre un mare fail din prima zi când m-am mutat la Victoriei, în Bucale, care-o să apară pe un blog mai cunoscut şi mai fain ca ăsta. Aveţi răbdare să mă-ntorn la mitici, că l-am scris pe laptop. Cum adică şi ce? Nu era evident că-n Mureş am venit făr’ de laptop? :D N-oi fi scris demult, da’ am rămas aceeaşi!