De când am ajuns acasă, ronţăi fără milă carte după carte, ca un şoarec compulsiv şi lacom. De data asta am nimerit caşcavalul cel mare pentru melomana incurabilă din mine: Beatles de Lars Saabye Christensen. Şi pentru că ştiu că mulţi oameni din ăia puţini care mai aruncă câte-un ochi pe-aici mă citesc şi pentru muzică, tre’ neapărat să vă povestesc cum m-am smiorcăit ieri fără jenă la sfârşitul cărţii ăsteia, pe muzica Beatleşilor.

(la ei vs. la noi)

De-atunci stau şi mă gândesc că dacă nu o şterpeleam de la primul loc de muncă datorită titlului, n-aş fi aflat niciodată de norvegianul ăsta obscur şi nici de cartea asta faină. Acum viaţa mea ar fi fost mai searbădă şi eu mai puţin deshidratată.

Noah, deci totul se petrece în anii ’60, când patru puştani din Oslo, obsedaţi de Beatles, tre’ să împace şcoala cu primele iubiri, părinţii şi rudele care de care mai sonate. Romanul e scris din perspectiva unuia dintre ei, Kim. Inutil să mai zic că spre deosebire de generaţia noastră, care se juca de-a Sailor Moon (io eram, fireşte, Usaghi, blondă şi mereu în întârziere), puştii ăştia se credeau fiecare câte-un membru Beatles. Kim e Paul McCartney, Ola e Ringo Starr, Seb – George Harrison şi Gunnar – John Lennon.

Mesajul cărţii mi s-a părut destul de evident: totul se duce pe apa sâmbetei când te maturizezi, da’ eşti norocos dacă mai ai prietenii de-o viaţă lângă tine. Mi-au plăcut mult pasajele în care se descria momentul ascultării unui nou disc Beatles; seamănă tare mult cu senzaţiile pe care le încerc acum, când ascult ceva proaspăt de la o trupă care-mi place. La un moment dat, o iubire mai veche îi face cadou lui Kim un album nou Beatles şi lui i se pare ciudat la-nceput, apoi o redescoperă pe tipă odată cu ce îi place la Beatles, în timp ce curg piesele. Demult n-am mai citit ceva atât de mişto.

Beatles e scris destul de simplu şi curge, chiar dacă are 540 de pagini. Frazarea poate părea un pic sacadată şi sărăcită pe alocuri de verbe, da’ cam aşa vorbesc şi adolescenţii din ziua de astăzi. Alteori, din contră, stările sunt descrise cu un lirism aparte. De exemplu, Kim e pasionat de muzică atât de mult încât aude cum se lasă întunericul, aude dezaprobarea tăcută a celorlalţi. Cartea are şi un pic de realism magic, un pic de politică, multe replici deştepte, mult haz, gingăşie şi o grămadă de muzică – ei cu Beatles, alţii descoperindu-i pe The Doors, apare şi momentul Woodstock, fetele ascultă “leşinături” în frunte cu Cohen etc.

Ia, un pasaj la care-am râs cu lacrimi:

Şi mai sunt. Kim e atât de măcinat că nu poate dansa cu o tipă de care-i place la ceva petrecere a şcolii, încât se duce-n laboratorul de bio, aduce scheletul şi, beat fiind, dansează cu el.

Am rămas surprinsă de cât de bine e tradusă cartea. Nu m-a zgâriat nimic pe retină şi singurele momente când mi-a curs sânge din ochi au fost provocate de redactare, nu traducere – da, am găsit în scris ân. :| Eniuei, mor de ciudă că următoarele două volume din trilogia cu Kim Karlsen nu-s traduse nici măcar în engleză. Chiar dac-am înţeles că-s mai ciudăţele şi mult mai puţin muzicale. Dacă ştiam vreun bob de norvegiană, mă apucam de ele, da’ aşa, mă apuc doar de cap.

Citiţi-o. O găsiţi pe okazii la preţ de nimica. Merită. Iar dacă nu vărsaţi o lacrimă la sfârşit şi nu vă bântuie piesa de mai jos, n-aveţi suflet!

Btw, mi-am făcut cont de goodreads, haideţi pe-acolo.