La lucru nu se mai ceartă nimeni pentru că suntem într-un fel de minivacanţă cu revista, trăgând de zor şi cu mult spor la alte proiecte. Io traduc ceva despre dinozauri (evoluţionism – check), ceva despre biblie (creaţionism – check), ceva despre corpul uman şi ceva incredibil de mişto despre viaţa unui şoricel, care tocmai pentru că-i mişto, tre’ tradus la urmă, când mi-e secătuită toată creativitatea. Creaţionismul nu evoluează, da? OK, bad joke, bad bad joke. :))

Şi tocmai pentru că nu e nimeni alergat de voracele deadline-uri, se întâmplă o ciudăţenie din care derivă un lucru nasol şi două faine.

Nasol: nu mai e nimeni în pragul superior al stresului, şi din păcate toate poantele vin doar under pressure;

Fain x 2: nu mai e nimeni în pragul superior al stresului, deci oamenii chiar socializează între ei şi mai socializează şi cu câinele.

Mă rog, asta era fain până săptămâna trecută. Nu cred că mai e vreun secret pentru cineva că io lucrez la ţară. Serios acum, câinii firmelor de la ţară ar trebui să vină cu instrucţiuni de genul DON’T GET ATTACHED. Acum io ştiu că Zokni, căţaua noastră dragă, era de-a dreptu’ zăludă şi fugea în stradă lătrând după maşini şi oameni nevinovaţi, dar de-o săptămână o dispărut cu totu’. Măcar de-am fi găsit-o aplatizată pe şosea sub formă de roadkill, să fi ştiut un lucru, dar nu… Mister total. Apropo, Zokni în maghiară înseamnă Şosetă, nume primit pen’ că era neagră cu lăbuţe albe. Cel mai adorabil nume evăr sau ce? Dac-o mai veni vreodată înapoi, pe bune c-oi întreba-o: “Ce faci, fă Şosetă, aici? Aveai chef de nişte dispariţii?”.

Aşa divaghez tot timpul când deschid un post nou şi vreau să zic un lucru. Îi ca şi cum ai veni de la Cluj la Târgu-Mureş via Siberia, şi scriind despre asta nu ajută.

Ceea ce voiam să zic de fapt e că săptămânile mai puţin agitate încurajează socializarea, iar procesul ăsta dintre mine şi colega de bureaux fu tare fructuos într-una dintre zile. Povesteşte Medana despre cum a mers cu maică-sa la Vatra Dornei, anu’ trecut sau cândva, iar pe când treceau munţii, bătrâna picase-n admiraţie:

– Vai, ce frumos îi aici, la Ibiza!

După două secunde, Medanei îi pică fisa şi-i răspunde râzând în hohote:

– Mamă, suntem la Tihuţa…
– Da, da, aşa cum zici!

Râdem noi, râdem, da’ vedea-m-aş la 70 de ani, cutreierând scleros prin Berceni:

– Pfoai, ce urâtă-i Barcelona!