Au trecut 72 de ore şi nu mă pot opri din ascultat Queens of the Stone Age. Am spus că ăsta e anul în care trebuie să-i văd şi am făcut-o şi pe asta, chit c-a trebuit să mă deplasez până-n Budapesta. Ţin minte că anul trecut, când n-am mai avut cum să ajung până-n Franţa ca să-i văd acolo, mă simţeam tare năpăstuită de soartă, dar poate chiar totul pe lume se-ntâmplă cu un motiv. N-a fost să fie 12 noiembrie 2013, ci 12 august 2014. I-am văzut acum, exact când trebuia, unde trebuia şi cu cine trebuia.

all you can eat de undeva de pe lângă graniţă :))

De cazare, bilete de drum şi întreaga orientare prin Budapesta s-a ocupat Pavel, fostul coleg de liceu din gaşca de roacheri. Nu mai prea păstraserăm noi legătura anii ăştia, aşa că am fost plăcut surprinsă să constat că a rămas acelaşi tip echilibrat, calm şi overall sweet ca atunci. Adevăru-i că aveam ceva emoţii din cauza asta, dar privind retrospectiv, nu mă-nţeleg nici pe mine… la urma urmei, oamenii care iubesc aceeaşi trupă de aproape 10 ani încoace nu se mai schimbă fundamental, nu? :) Din restul găştii din liceu, Cotoară i-a văzut tot anul ăsta, în Danemarca, şi ne-a trimis tuturor poze din faţa scenei ca să ne facă în ciudă, iar Vlad… trebuia să vină cu noi, dar s-a tras pe cur. Well, he’s a big sucker, pentru că a ratat ceva extraordinar de mişto.

De exemplu, pe Pavel rupând-o binişor în maghiară! Nici nu ştiam că se pricepe, dar a cucerit instant o unguroaică blondină care ne-a îndrumat către locul în care am stat peste noapte. Ce să mai zic de femeia de la cazare… he had her at “semmi baj”. :)) Ce nu ieşea în maghiară se completa cu engleză. Apropo, la festival nu am găsit om din staff care să nu ştie engleză, nici măcar tipii de la security care stăteau la intrare, ceea ce mi se pare fantastic. Taximetriştii aşişderea. Până şi tipa care lucra la autogară a ştiut să-mi spună “downstairs” când am întrebat-o unde-i toaleta. Iar Budapesta… e imensă! Mare, faină, degajată, neaglomerată, relaxată şi civilizată, o-ncântare pentru orice turist. Plus că-n zona de pe lângă Dunăre nu a fost nicio secundă caniculă. Iar noi tocmai acolo aveam treabă, Sziget-ul fiind organizat pe insula Obudai.

Festivalul e de vis

Îi spuneam şi atunci lui Pavel c-o să ne întoarcem în ţară şi-o să ne facă toată lumea snobi şi înfumuraţi c-am ajuns şi noi la un festival “din afară” şi ni se pare c-am descoperit apa caldă şi mersul pe jos. Yeah, I don’t really give a crap, dar mi se pare foarte trist cum O ZI petrecută la Sziget a invalidat sute de concerte şi zeci de festivaluri din ţară. E… altceva, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi al calităţii publicului. Nu pot să cred că am trăit atâţia ani cu ideea că îngrămădeala de la Peninsula, praful de la B’estfest sau atitudinea gorilelor de la pază sunt normale. Sziget-ul e uriaş, e un oraş în sine. Într-o zi n-am apucat să descoperim decât 2/3 din el. Nu este coadă la intrare, nu sunt cozi la bere, spaţiul e foarte larg, pe jos este iarbă (de-aia verde şi faină, nu uscăciuni care-ţi intră-n fund) sau pavaj, praful e neglijabil, aerul respirabil; fiind lângă apă, bătea mereu o briză plăcută şi căldura era absorbită, aşa că transpiram chiar numai la concerte, în înghesuială, cu toate că afară ştiţi şi voi câte grade erau. Scenele sunt imense şi orientate foarte bine, astfel încât concertele pot fi oricât de loud, sunetul nu se întrepătrunde. Am fost foarte plăcut impresionată de scena dintr-un cort gigantic, în care nici n-am prea vrut iniţial să intru din cauza căldurii, dar în care erau ventilatoare uriaşe atât în faţă, cât şi în spate (iar intrarea se făcea pe la mijloc) şi unde se putea sta fără probleme. How fuckin’ cool is that? Nici nu ştiam că se poate şi aşa. :))

pruncu’ lu’ George R.R. Martin a ajuns la Sziget

la concertu’ lu’ Brody Dalle, o tipă cu tatuaj fain

schimb de cărţi

pe-un tomberon :))

În fine, cel mai potrivit cuvânt care poate descrie tot locul ar fi “îmbietor”. Te îmbie să te distrezi şi să ţopăi încontinuu. Camping-ul nu e izolat într-o singură parte a festivalului; am văzut corturi peste tot, fără să încurce pe nimeni. În plus, nu pot să uit cum, inclusiv la Peninsula, tipii care păzeau scenele îşi dădeau coate şi filmau cu telefonul descreierarea roacherilor din primele rânduri, de ajungea să-ţi fie jenă că te simţeai bine. Aici nici vorbă. Tot staff-ul e relaxat şi prietenos, fără atitudinea “bitch, I own this place” şi încruntarea caracteristică ăstora de la noi. Vorba lui Pavel, calitatea serviciilor creşte odată cu salariile şi e normal să fie aşa, da’ nu mă aşteptam la diferenţa asta bătătoare la ochi. Acum nu zic că n-or mai fi şi excepţii; sunt convinsă că sunt şi n-am avut noi timp să le identificăm într-o singură zi. OK, dar la noi excepţiile sunt din filmul cel bun, nu invers. Of, mult mai avem de crescut şi de învăţat… Am găsit inclusiv toalete luminate, cu colac normal şi sistem de tras apa! Era mereu hârtie igienică şi apă de spălat pe mâini şi inclusiv toi toi-urile păreau că se curăţă mai des. Ce mai, fascinant de civilizat. Ideea e că am fost vrăjiţi de atmosfera aia şi e mare lucru să te mai impresioneze ceva după atâţia ani de mers la concerte. Ne tot făceam promisiuni ca la anu’ să fim acolo pe toată durata festivalului şi să-i luăm pulsul aşa cum trebuie. It’s a goddamn must.

recomandăm City Taxi

Pavel şi paşaportul de insulă

Trupe văzute, da’ nevăzute

Pentru mine n-a prea contat cine mai cânta în ziua aia. Era clar pentru cine eram acolo. Totuşi, împărţindu-ne timpul între explorarea imensitatăţii ăleia de festival şi dorinţa de a vedea cine ce mai cântă, am mai tot stat pe la concerte, dar n-am văzut niciunul cap-coadă, în afară de cel pentru care venisem, ofc. Am văzut-o pe Brody Dalle, also known as the bitch-wife, soţia lu’ Joshua Homme. Am mai recunoscut 2-3 piese şi una de la The Distillers, fosta ei trupă, şi overall mi-a plăcut mult. Am trecut şi pe la Anti-Flag şi, chiar înainte de QOTSA, pe main stage a fost mare rupere la Ska-P. După momentul zero am văzut ceva din Jimmy Eat World şi Deadmau5. La cel din urmă, Pavel se tot chinuia să-mi explice ceva despre nişte măsuri mai bizare în cântecele pe care le mixa canadianul, dar n-avea cui. N-a funcţionat nici abordarea mai directă:

– Chiar nu-ţi pasă că pe scenă e un tip cu o mască uriaşă de şoarece care pune cântece pentru tine?
– Mmmnope.

la concertul lu’ bitch-wife

two huge fans

Sziget sign

Pipi box!

Putea să fie un negru gol pe scenă, la fel de mult mi-ar fi păsat după ce îi văzusem pe QOTSA. :)) Ah, să nu uităm de Bloody Beetroots, nişte răutăţi electronice care sunau destul de ok, dar de care mi-a păsat la fel de mult, adică deloc. Îmi pare totuşi rău că n-am avut timp de explorat scenele mai micuţe, unde poţi găsi adevărate bijuterii muzicale prea puţin cunoscute, da’ ce să fi şi făcut mai mult într-o singură zi? La anu’, la anu’…

la Ska-P

THE concert

– La Queens of the Stone Age mergem mai în faţă, îmi spune Pavel foarte casual în timpul unei plimbări.
– Bitch please, la QOTSA mergem în faţă de tot! ripostez eu. N-am bătut atâta drum ca să nu-l văd pe Josh Homme din primul rând.

Acum înţelegeţi de ce mi-a venit să-l ucid când, cu o juma’ de oră înainte de concert, adică la ultima piesă a celor de la Ska-P, când noi nu eram nowhere near în faţa scenei, Pavel îmi dă minunata veste că el tre’ să se pişe. Serios? L-aş fi bătut, da’ ce să fac, hai fie, bine, du-te… În mod curios, a reuşit să ajungă înapoi chiar la terminarea concertului, când l-am apucat de mână şi-am început să ne croim loc prin mulţime. Îmi venea să mor de râs când mă ghida cu stânga/dreapta din spate, da’ aşa-i când eşti mic; chiar nu vedeam culoarele. Am ajuns chiar lângă gard, dar în faţa noastră erau nişte italieni înalţi (desigur, norocul meu) care filmau cu un GoPro. Puteam vedea de ei, da’ lipită de gard din prima, nu de pe la mijlocul concertului, ar fi fost mult, mult mai mişto. De ce? Păi…

balloons

A fost isterie generală. Cel mai chinuitor concert la care-am fost vreodată. Nu e uşor să ai puţin peste un metru juma’ într-o ţară în care Queens of the Stone Age nu ajung prea des. N-aveţi idee cât de împinsă, turtită şi bruscată am fost… dar nu numai eu. Mulţimea o luase razna. La un moment dat, tot ce aveam în cap era Roskilde şi Pearl Jam. E incredibil de uşor să mori strivit la un concert, da’ noroc că nu-s panicoacă de felul meu. :)) Plus că eram atât de extaziată, încât coatele şi îmbrâncelile mă afecteau prea puţin. Cu toate astea, descrierea e aproape de adevăr:

“Half an hour in, I knew it was life and death. I couldn’t lift my arms. It was difficult to breathe. I lifted my head to feel clean air. I was scared for my life.”

We weren’t exactly scared for our lives cu excepţia unei singure piese, Burn the Witch. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar chiar mi se făcuse frică, nu mai puteam trage bine aer în plămâni. Braţele mă dor şi acum, la 3 zile după concert, şi am vânătăi negre de toată frumuseţea. Norocul meu a fost că mulţimea s-a mişcat atât de tare, încât am apucat să pun mâna pe bara din faţă şi am ajuns în primul rând, unde mai ajungea nişte aer. Da’ la naiba, greu a fost!

poză cu Hutch, sunetistul QOTSA

altă poză cu inconfundabilul Hutch

Agonie şi extaz. Nu-mi venea să cred că erau chiar ei pe scenă. Lui Josh i se mişcau pulpanele pe ritm. Yes, he’s real, flesh and bone. Era acolo, la câţiva metri de mine. Nici n-am fost atât de emoţionată pe cât m-aş fi aşteptat. La câte interviuri pe YouTube am văzut în ultimul an, nici n-aveam cum. Parcă se urcaseră pe scenă nişte vechi prieteni demenţi, care voiau să mă chinuie mişcând mulţimea din jurul meu. Am luat-o şi eu complet razna la auzul tobelor de la You Think I Ain’t Worth a Dollar, but I Feel Like a Millionaire. La No One Knows, mulţimea nu se oprea din cântat tap tararap, tap tararap. A urmat First It Giveth, deci primele 3 cântece fix în ordinea de pe Songs for the Deaf. Undeva între cântecele astea, Josh s-a oprit să spună că “it’s so fuckin’ beautiful out here”, uitându-se apoi cu scârbă la norii de deasupra. Delicios şi tipic.

Burn the Witch live @ Sziget 2014

Incredibil cât de mişto se auzea şi din faţă. Mi se ridica pielea pe mine la auzul chitarelor. Oamenii din jur ţipau, ţipam şi eu. Credeam că îmbulzeala se va calma la Make It Wit Chu… vezi de treabă. Isterie şi acolo. Abia la If I Had a Tail s-a mai oprit mulţimea, da’ n-a durat mult; au urmat Little Sister şi Feel Good Hit of the Summer. C-c-c-c-c-cocaaaine! din mii de plămâni. Fairweather Friends a fost descris ca un cântec despre toţi cei care nu erau acolo (da Vlad, Cristi?), iar înainte de A Song for the Dead, gingeru’ nostru preferat a văzut un tip în scaun cu rotile crowdsurfuind. “That is the baddest motherfucker out there”, ne-a zis, îndemnându-ne apoi să strigăm un “fuck yeah” pentru el, which we totally did. Fază mişto, care normal c-a ajuns în presă. Şi apropo de A Song for the Dead, cum poate fi piesa asta atât de… loud? Sunt convinsă că dacă Smells Like Teen Spirit nu revoluţiona muzica rock în anii ’90, ar fi făcut-o cântecul ăsta în 2002. Mi-au bubuit timpanele. Aşa trebuie să sune un concert rock adevărat.

de aici

Asta e mişto la Queens of the Stone Age. E pueril să spui că ai o trupă preferată şi, dacă eşti iubitor de muzică, nu prea poţi să faci alegerea Sofiei. Dar concluzia la care am ajuns cu Pavel e… well, concludentă. :)) Ne plac o grămadă de trupe, dintre care unele foarte mult, dar toate au albume care nu ne prea surâd, inclusiv Pearl Jam şi The Cure, când e vorba de mine. Cu QOTSA însă e diferit. Din 6 albume, toate ne plac extraordinar de mult. They are fuckin’ awesome and they rocked our asses în Ungaria. Şi da, am văzut live cum dă Josh Homme din cur când cântă. Atât de sexy încât poate să oprească lumea-n loc. Pure love.

poză proastă, dar făcută de noi! cu ei! yay! :D

Cireaşa de pe tort

Când să plecăm de la festival, Pavel constată uimit că şi-a pierdut buletinul. Eu, ca o prietenă adevărată pe care te poţi bizui oricând, am început să râd, fireşte. Pe urmă mi-am dat seama că-l chinuie ideea că nu mai poate intra aşa uşor înapoi în ţară şi m-am calmat şi eu. Am umblat prin tot festivalul, nu era de găsit… A fost un pic disheartening să văd cum un om atât de calm şi de echilibrat şi-a muşcat degetul până la sânge întrebându-se de ce a fost atât de prost. Am ajuns chiar să căutăm gunoiul pe care-l aruncaserăm mai devreme pentru a-l găsi. :)) Oh yeah, Romanian all the way. Eram atât de obosiţi când ne-am întors unde eram cazaţi, încât am ocolit toată clădirea în încercarea de a intra, pentru că n-am împins uşa după ce-am băgat cheia înăuntru… Smart, eh? Între timp, am aflat că trebuie să mergem la poliţie şi ambasadă şi să declarăm actul pierdut, da’ Pavel a adormit până să ies eu de la duş, adică pe la 3:30, când l-am întrebat la cât a pus ceasul să sune.

– La 4, relax.

Nu-i aşa că-i mişto să porţi dialoguri cu somnoroşi? :)) Da’ se pare că există un dumnezeu al aiuriţilor. Pavel a sunat a doua zi la ăştia care se ocupă la festival de Lost & Found şi… surpriză, buletinul era acolo. Cineva chiar l-a găsit şi şi-a rupt din timpul său în imensitatea aia de festival să-l ducă acolo. Once again, totally amazing. L-am recuperat în câteva ore şi am putut porni spre casă, nu înainte ca Pavel să le spună ăstora din staff ceva care chiar însumează sentimentele noastre generale în privinţa Sziget 2014, fie şi numai după o singură zi petrecută acolo:

– You guys are awesome!

\m/