Nu ştiu dac-aţi avut vreodată la muncă vreo zi dintr-aia lipsită de orice speranţă. Nu grea, nu oribilă, ci efectiv sumbră de-a dreptul. Am trecut prin vară printr-o perioadă în care erau foarte dese, mai ales după ce m-am întors din concediu şi nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului. Acum am început să lucrez la numărul de revistă pentru Crăciun şi o văd din nou. :D

Eniuei, cre’ că v-am mai zis că viaţa de la editură îi foarte izolată fiindcă muncim la ţară. Te simţi ca-ntr-un sitcom 90% din timp şi-n loc de laugh track auzi gâştele vecinului de peste drum, neică. True story! Foarte kusturician şi mişto, de altfel. Suntem mereu aceleaşi personaje în acelaşi cadru, iar drumul cu maxiu’ din şi către oraş e un soi de excursie cu clasa fiindcă majoritatea călătorim aşa. Dar despre cum m-am împretenit cu şoferu’ – în alt post.

Colegii nu mi-s tot timpul simpatici. Mai trist a fost când mi-am dat seama că e din vina mea, căci m-a stricat Bucureştiul cela. Am creierul setat pe viteza şi eficienţa din presa de-acolo, aşa că toţi mi se par nişte ardeleni molcomi care au o singură viteză şi aia e “pe loc”. Da’ şi când mi-s simpatici… îmi dau seama că dacă nu pentru altceva, merită să-nvăţ maghiara numa’ ca s-aud povestioare d-astea mai des. Şi să nu mai fie zile hopeless vreodată.

Aşadar, în maxi taxi spre oraş, una dintre colege – care de fapt mi-i mai mult şefă decât colegă -, mamă a două zgâmbe de copchii bălai, începe din senin să povestească despre cum s-o dus prima dată să cumpere nu cu multă vreme după căderea lu’ Ceaşcă un sutien pentru alăptare.

–  Există aşa ceva? răsar eu habarnistă în conversaţie. Şi care-i diferenţa.
– Îi de-ăla la care îi poţi lăsa breteaua jos din faţă şi-ţi merg şi ţâţele aşa, zice colega dementă, făcând un gest de revărsare.

Râdem – şi când râdem se uită siderat tot norodul din Livezeni la noi, da’ oricum e minoritar în limuzina noastră. Apoi colega zice mai departe cum s-a dus peste tot să-ntrebe de sutienul-minune după 89 şi nu găsea pe nicăieri. Până când, într-un loc…

– Bună ziua, aveţi sutien pentru alăptat?
– Bună ziua! Nu, dar avem chiloţi.

Hăhăiala di pă lume. Io fireşte că mă aflu-n treabă şi acţionez ca un catalizator pentru partea ce-o urmat, care a fost şi mai şi, dacă vă este cu putinţă a vă imagina…

– Hăhăhăhă, zic, păi drept îi că bărbaţii au boxeri de-ăia cu gaură-n faţă.
– IOI! se luminează la faţă altă colegă, pe care n-o aud veci glumind. Când eram mică, am văzut că mama întinsese pe sfoară NUMAI de-ăia. Şi m-am dus la ea să-i spun că râd vecinii de noi că nu îi coase chiloţii lu’ tata!

Rimel prelins, orăcăieli, lacrimi în gură, ălea. P-ormă colega continuă, roşie toată la faţă:

– Şi ştiţi ce-o făcut mama? M-o pus să-i cos io! Şi chiar i-am cusut!