Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer