N-am nici cea mai vagă idee de ce am lăsat platforma asta să se ducă dracului. Lucrurile nu mai stau la fel ca acum vreo 15 ani. Am job, am responsabilităţi, am pasiuni ca să nu o iau razna, am de menținut sau măcar de nescăpat din frâu o greutate greu obținută, mai nou am şi Ju (de la Jumătate) – am de toate, mai puţin timp de scris.

Nu știu nici să mai folosesc WordPress, mă înghesuie ăștia într-un dreptunghi minuscul pe un ecran. Ca orice altceva în viață, totul cu moderație, inclusiv spațiul de scris online…

De fapt voiam să povestesc mai pe larg despre baba de deasupra, că tot lăsasem un crâmpei de povestire pe Twitter. Căci ce altceva dacă nu vecinul de bloc comunist să te îmbie să deschizi platforma nefolosită ani la rândul? :)) Patologic, nu alta.

Ajung și eu ca omul muncitor de la serviciu, dezbrac salopeta de sclav și-mi pun șorțul de gospodină, adică mă apuc conștiincios de spălat roșii mărunte cât afinele și dulci ca strugurii, să nu-mi scape printre degete dimineața, când sunt chioară de somn. În ușă se aud bătăi ușoare.

– E cineva la ușă? îl întreb pe Ju.
– Nu cred.

Bocăne mai tare. Se duce să verifice și în secunda doi năvălesc în casă toți turcii și tătarii și însumarea tuturor triburilor sălbatice de pe întreg cuprinsul lumii întrupate în baba de deasupra, care se năpustește înăuntru cu tot cu potaia-șoarec în brațe. Și o mătură, mă gândesc că pentru mijloc de transport. Eniuei. Câinele ăsta miniatural și hâd are o coadă ca biciul vitelor, plesnește parchetul deasupra și la 4 dimineața. Apoi îi sună babei alarma pusă pe vibrații, firește că tot pe parchet. Așa, cu vreo 20 de minute înaintea alarmei noastre, să mijească întâi ochii vezicile pline. :D

Pe scurt, baba e foarte panicată că a scuturat pe geam pământ, se disculpă vag cu “doar unde să arunc și eu?” (în budă, în cadă, în coșul de gunoi?!) și se duce ață la geamul din bucătărie să-și recupereze cârpa scăpată în complexul proces de igienizare. Ju deschide fereastra și baba dă iute să-și strecoare moaștele mâinile prin plasa de insecte. Ho cu tata, că încă tot n-am aflat unde se duc muștele iarna! Pe pervaz nimic… în afară de pământ. Ce contează, desfaceți plasa! Se pare că-i o cârpă importantă.

Ulterior am aflat că plasa funcționează pe bază de scai, nu de lipici cum crezusem până atunci, dar pe moment bucureșteanca din mine se trezise ca monstrul din poveste și făcea bulbuci interiori, calmată doar de amabilitatea nezguduită a lui Ju, care medic fiind e obișnuit să aibă răbdare cu babe.

Cârpa nu-i și nu-i, degeaba. Baba bate atunci în retragere după ce-l atinge pe Ju de vreo două ori, bunicește dar suspicios, și îl întreabă cum merge rezidențiatul, pe care nu-l pronunță însă așa, ci un pic dislexic. Băbește. Cu aceeași răbdare neprefăcută i se răspunde la tot. Cu păreri de rău pentru cârpă.

Ca să fie tacâmul complet, vine acasă și colegul de apartament, hai să-i zicem Ieon, care-i alergic la orice blănoșag patruped. Da’ culmea, și el tratează baba cu aceeași candoare ardelenească. Baba mai că dă să-l ciupească de încântare, dar pleacă mulțumindu-ne și încheind cu eternul:

– E bine să ne respectăm.

Auzi că e bine să ne respectăm. Dacă nu v-ați dat seama, singura care nu a interacționat cu ea am fost eu. Cred că-n ochii mei se citea vâltoarea sufletească produsă de o vagă amintire a pervazului pe timpul verii, când la fel credeam că plasa e lipită, nu prinsă, și când acolo trona glorios un bol alimentar scăpat din gură.

– Nu ai de unde să știi că a fost ea! zice Ju.

Noroc c-a sosit toamna. E bine să fie toamnă și să ne respectăm.