Noah aşe deci, îi Peninsulaaaaa, cea mai mare sărbătoare din an!
Mamăăăă, ce-o fost la Zdob şi Zdub, deci aşa ceva! Cât priveşti cu ochii, ditamai puhoiul de braţe, coate, tricouri, beri (griji, probleme) în aer. Unguru’ s-o făcut frate cu românu’ întru dans şi voie bună ca niciodată. Am fost la o grămadă de festivaluri vara asta (de fapt, la toate :D) şi tot publicul de la Peninsula îi cel mai dezaxat, nişte demenţi săriţi de pe fix care nu ştiu ce îi aia epuizare.
Noah, ş-apăi Zdob şi Zdub, când văd una ca asta, mai să le vină să sară în mulţime la propriul lor concert. Şi fac, mă, un setlist d-ăla criminal, să nu care cumva, doamne feri, să ai un moment de respiro la 30 şi ceva de grade… nuuu, dă-i foială cu scântei, hop aşa iar-aşa, ca la Basarabia… o oră jumate pe ceas.
Când se termină tot şi ieşi de-acolo, leoarcă, extenuat şi mai deshidratat ca Bear Grylls înainte de a-şi bea urina în deşert, eşti foarte fericit că mai eşti încă în viaţă. Pe bune. Poate-aţi fost la concerte de-ale Zdubilor pe altundeva – credeţi-mă, îs 10% faţă de ce se-ntâmplă la Peninsula.
Noah, se dă Roxa într-o astfel de stare avansată de sete acută. Mă duc fain-frumos, cumpăr o apă şi-un Pepsi, lipăi apa în 10 secunde şi nici Pepsiul ăla nu scapă nevătămat. Stau la taclale cinci minute şi, dintr-o dată, simt o tobă mare în piept. Mă, şi mă doare-n coşu’ pieptului, şi mă strânge, şi inima să-mi sară din piept – un fel de îndrăgosteală, aşa, cu mult chin da’ fără euforie. Şi mă-ntind pe masă, şi mă foiesc din stânga-n dreapta, inspir, expir, curg apele pe mine fără să mă mişc. Clar, ăsta e sfârşitul, îmi zic. Runieee, treci încoa’ şi notează testamentu’, că io gata, mă prăpădesc, adio, lume crudă!
Aşa-ţi trăbă, Roxo, dacă te-o pus naiba să bei cofeină după ce-ai ţopăit ca descreierata tăt concertu’. (Kids, DO NOT try this at home, nu este Peninsulă fără să păţască cineva asta; iete că azi fusăi io). Da’ pe când mă pregăteam sufleteşte să accept că intru-n colaps şi crăp, mi-o trecut, la fel de brusc cum m-o apucat.
Şi amu’ ziceţi, nu e evident ce-am făcut, cu mintea mea de Roxa, p-ormă? Mai uimeşte pe cineva? Ce să şi fac… am băut şi restu’ de Pepsi, fireşte, că atâta mă duce pe mine capu’. =))
O zi dormită, o noapte nedormită, 45 de minute cu metroul, 6 ore cu trenul, o oră cu microbuzul şi 30 de minute cu autobuzul mai târziu…
(când o să existe cale ferată între Sighisoara şi Târgu-Mureş, jur pe grunge – e tot ce am mai sfânt, vorba lui Cristi – că mă închin la moaşte!)
… am ajuns la bază, gata de o nouă ediţie de Peninsula. A zecea. Festivalul ăsta o îmbătrânit odată cu mine.
Io, spre deosebire de toată gloata cu acces la internet, nu mă plâng de lineup, că am mici delicii în fiecare zi. Pe lângă concertul Zdubilor, care îi piatra de temelie a fiecarei Peninsule, anu’ ăsta organizatorii mi-o făcut o surpriză şi i-o chemat pe Besh O Drom, care, dacă nu ştiţi, îs combinaţia aia dezarmant de letală de oameni mişto: unguri ţigani care cântă muzică balcanică.
Şi nu-s numa’ nişte instrumentişti tare pricepuţi, ci şi versurile, mă, versurile, îs extraordinare. Dacă nu ştiţi maghiară, ignoranţilor care aţi stat 23 de ani în Târgu-Mureş şi n-aţi reuşit s-o-nvăţaţi, cine-o uploadat clipurile ăstea s-o gândit să le şi traducă, aşa că de aveţi răbdare să le parcurgeţi o să-mi daţi dreptate.
Iar nenea ăla cu saxofon, respectiv caval, instrumente suflătoare care conduc toate piesele, îi cel mai tare.
Acestea fiind zise, nu mai îi mare lucru de adăugat decât că azi îi prima zi de Peninsula. Şi-o să se lase cu dansuri tribale şi sălbatice, ca-ntotdeauna. ;))
O trecut cele trei festivaluri din vara asta care o ţinut trei nopţi şi trei zile, ca-n cele mai mişto finaluri de basme: OST Fest, Rock the City şi B’estfest. Ăl’ mai cinaş şi mai mândru dintre tăte, Peninsula, pentru care mă pregătesc acum să apuc drumu’ Ardealului, tocmai ce bate timid la uşă. Da’ Peninsula ţine patru zile, fo’ cinci nopţi plus ziua zero, aşa că intră la categoria mega fuckin’ hardcore. B-)
Să revenim. N-am pierit în moshpit-uri, nu m-o corupt blackerii la satanisme, n-am murit de extenuare (deşi multe nu mai aveam). Da, iar am dat cu subsemnata pe cronici-viteză şi-am tras la jug în câmpul muncii, care ştiţi deja că se confundă cu distracţia, şi-o fost tare fain.
Totuşi, în prima zi de Rock the City nu mi-o mers aşa de bine. Pe scurt, am aflat că singura fiinţă din redacţie cu care mai schimbam doo vorbe, pe care o apreciam şi care-mi era ca un mentor (întâmplător sau nu, aceeaşi fiinţă mă şi angajase) urma să mă părăsească, hotărâtă că freelancing-ul e calea cea dreaptă în viaţă. Câcat.
Noah, şi-apăi ştiţi cum îs io ultraconservatoare. Îmi plac schimbările cum îmi place să mă ţâp într-o piscină de acid de la etaju’ opt şi piscina să aibă ţăruşi ascuţiţi pe fund, iar Băsescu, Antonescu şi Ponta să strige mândri “incoming” de pe margine, ştiind că fix asta le-am dorit-o lor. În fine… Cum în perioada aia eram şi extrasensibiloasă că omg, n-am prekini în Bucureşti (pe parcurs, asta o devenit mai puţin dramatic, dar observaţi că motivul ţâpării în ceva e recurent), nu mi-o mai căzut aşa bine prima zi de festival.
Drama queen precum mă ştiţi, rapid mi s-o umezit ochii de ciudă, taman în timpul concertului Timpuri Noi: că viaţa-i crudă, că toţi oamenii care-mi plac se cară, că rămân singură în redacţie, că câr, că mâr. Sireaca Phenobarbiedoll nu mai ştia cum să mă consoleze, io lăcrămam involuntar şi le turuiam pe ale mele, în fine. Să nu vă imaginaţi că mă smiorcăiam (prea tare), era un plâns demn, de ciudă şi cu nerv, nu altfel.
Da’ pe când îmi mai revin, mă pomenesc chemată de un tip până la el. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Cine, io? Tu, dară, persze, făcea el semn, numa’ că nu pe maghiară, orice ar însemna să faci semn pe maghiară. Şi doară ce-oi face, mă duc la el!
– Vreau să te felicit. Îmi place tare mult de tine, ştii să simţi muzica şi eşti fană adevărată, m-ai impresionat. Uite, ia o bere… hai noroc! zise omu’ şi-mi puse berea rece-n mână.
Dafuq just happened, mă-ntrebam io cu stupefacţie. Şi apoi, auzind în sfârşit ce piesă cântau oamenii de pe scenă, m-o lovit: io plânsesem de zor pe Tata, mă!
Bipolar Roxa is bipolar, căci să mă deşir de râsu-plânsu’ şi alta nu. Nu i-am spus nimic, fiind prea blocată de hilaru’ situaţiei. Mi-am acceptat soarta, mi-am acceptat berea şi am mai povestit cu gagiul, care era sârb mutat în România de vreo şapte ani şi pentru care eram o mare iubitoare de muzică pentru că plânsesem la lacrimogena Tata. No harm done, right?
Ajunsesem chiar să mă-mprekinesc cu sârbu’, care mai venea pe la mine şi mă-ntreba ce mai fac în timpul restului concertelor. Doar că până la final s-o mucit, o devenit violent, i-o dat un bobârnac unui security guy şi o fost scos pe sus de la Romexpo, nu înainte de a primi o porţie zdravănă de spray lacrimogen în ochii lui faini şi-albaştri… :| Fireşte. Mdesigur. Io ce v-am zâs, ce v-am zâs, hă?! Fuck you, karma, până şi prekinu’ ad-hoc de la festival, până şi el mă părăseşte???! Motiv de râs până în zilele noastre.
Io cred că Cristi o vrut să mă pedepsească că n-am mai scris, de-aia i-o luat atâta să-mi redea libertatea de exprimare. Noah, iaca-mi-s. Hostingu-i plătit, totu’ funcţionează. Multe s-o-ntâmplat de când n-am mai dat cu subsemnata pe posturi cu gif-uri din My Little Pony.
În principiu, am fost la toate festivalurile şi concertele posibile şi imposibile. Am şi strâns o grămadă de poveşti foarte colorate de pe-acolo, ce stau amu’ la rând să vă minunaţi şi voi de ele. Tre’ să-mi fac plan editorial şi alta nu.
Şi când zic toate concertele imposibile, zic inclusiv Lady motherfuckin’ Gaga, care nu numai că mi-o plăcut, ci chiar m-o dat pe spate. Toboşarului tuciuriu care nu avea deloc milă de tobele ălea de pe scena-castel i-aş curăţa pantofii cu păru-mi, dac-aş fi convinsă că negrii care bat aşa în tobe poartă pantofi şi nu bocanci ultrasofisticaţi, antişoc, pe perne de aer şi megablindaţi, prin care să nu-i doară când apasă cu atâta râvnă pedala de la toba mare. :D
Şi vă zic şi vouă, celor care n-aţi văzut-o pe muieruşcă live şi ridicaţi acum sprânceana la ce scrie tipa asta pe care-o ştiaţi altfel rockeriţă rusofilă iubitoare de ţâgani: mass-media is bullshit. Toate exagerările ălea despre Lady Gaga şi trend-ul potrivit căruia îi ok să faci mişto de ea şi s-o desconsideri pentru că se-mbracă în hălci de muşchi, toate sunt bullshit. Are mai multă substanţă chiar decât anumite trupe rock pe care le ascult şi mi-i ruşine că-mi dau seama numai acuma. Plus că e dulce, dăşteaptă şi m-o-nduioşat. Şi suntem de-o vârstă, aproape. Iar asta e greu să-mi transmită cineva de vârsta mea care le are pe toate… mai ales mie, chelea ploii.
Plus c-o fost sâmţâtă şi nu ne-o făcut o ţară de idioţi pentru că suntem creştini. Cel mult o fost borderline insinuantă. ;))
Altfel, viaţa mea îi la fel cum o ştiţi: acasă s-o spart o conductă şi fix înainte de Lady Gaga m-am spălat cu apă de la magazin; dacă acasă n-am apă, logic că la muncă n-am curent, deci săptămâna o fost de dezastre epice din punct de vedere al conţinutului, căci cine munceşte productiv de acasă, spune-mi cine cine?; m-am dus, deci, la concert pop ca să mă destrăbălez cu rockstaru’, ohgodwhy! Şi, last but not least, după Lady Gaga, ghiciţi unie mai ajung! În F… Fr… Fraaa… (doamne, o să mă opresc vreodată din oftat, pufnit, smuls părul din cap şi rotit ochii înainte să pronunţ asta?) în FRATELLI!
Am o scuză bună: vine Shantel, mo. Şi intrarea îi moca, deci puteţi face şi voi inumanul efort să vă deplasaţi pentru ocazie în cuibul ăla neprietenos de fiţoşag şi 15 lei paharul de bere. Dar doar pentru ocazie. :D
Apropo, fiţoşag îi un cuvânt mult mai urât decât fainoşag, deci mereu îi loc de mai rău în lista cuvintelor care nici dracu’, sau numai dracu’, ştie ce-nseamnă, umila mea părere…
Noah, acestea fiind zise, sunt pregătită să vă scriu din nou de fail-urile naturii umane, căci sigur vă era dor. Nu? NU?! … Binie dară, io oricum oi scrie.
P.S. Cristi m-o rugat să precizez că şi-o dat ultimii bănuţi ca să plătească hostingu’. :)) Noi, ca de obicei, îl iubim şi-i promitem să-l răsplătim cu trolling fin şi de calitate, ca şi până acuma.
Şiiiii am bifat primul festival rock din grămada cu vârf care mă aşteaptă vara asta, OST Fest, ediţia de 2012. Cred că o fost şi cel mai greu. Nu zic asta numa’ din cauză că o fost primu’, că deja s-o căscat hăul iadului şi-s 92382832 de grade afară sau că o fost numa’ cu şi despre metale cu mulţi decibeli în boxe. O fost cel mai greu pentru că o reprezentat debutul meu în lumea cronicarilor oficiali de festivaluri.
Ceea ce-i o experienţă faină, da’ a dracu’ de obositoare şi solicitantă. Nu-i uşor să te izbească soarele-n cap ca baltagu-n căpăţâna lu’ Nechifor de la 2-3 după-masă până se-ntunecă. Asfaltul iradiază toată căldura, iar organizatorii au grijă şi ei să nu care cumva să-ţi fie bine. Dacă erau două hidrante cu apă potabilă (sper, am beut şi n-am pierit!) în interiorul spaţiului concertistic din parcarea Romexpo, cineva o avut grijă să vină cu o cheie imensă şi să le strângă bine, să nu mai picure niciun strop. Rămâneţi, sclavilor, la paharul de apă cu 6 lei. 6 lei un pahar de apă, #săracilor. În 3 zile de festival am lipăit o grămadă de bani pe licori chioare. Dragilor domni organizatori, sugeţi cana cu apă!
Tot la capitolul organizare pentru presă, fotografii o cam luat-o-n bot. Cum, mă, să-i pui să facă poze dintr-un cort aflat în stânga scenei şi la o distanţă mare de asta? :)) Aberant îi puţin zis. Ominii ăştia încă nu pricep că nu fac nimănui altcuiva decât lor înşişi o favoare când ies pozele faine. Dumniezău cu mila şi festivalurile mioritice.
Şi apropo de fotografi, habar n-aveam că-i aşa treabă extenuantă. I-am urât mereu pentru norocu’ de-a se afla în faţă, da’ când i-am văzut pe-ai mei cum balotau concert după concert, întorcându-se tot mai vlăguiţi şi storşi din faţa scenei, cărând aparate de două kile cel puţin şi fiind nevoiţi să scoată poze bune în timp limitat (două piese pe formaţie, respectiv una dacă eşti Manowar şi ai fiţe de trupă cu chiloţi de piele şi paloş gros), am zis hell no, n-aş putea. Tot respectul pentru munca lor.
Cât despre a mea, totul o funcţionat contra timp şi o trebuit să renunţ la viteza mea ardelenească. Până-n ora 12 a doua zi cronicile erau uploadate, până-n 1 juma’ după-masa plecam de-acasă pentru o nouă tură de stat în soare şi ţopăit pe metale. Dacă mai ţinea o zi ceva se ducea naibii, clar. :)) Eniuei, io credeam că toată tărăşenia ieşise bine şi ieream zâmbitoare ca o floare. O fost ok, da’ se putea şi mai. Aşa învăţ.
Îmi place tare mult ce fac şi mi-am dorit asta mereu. Îi aşa de fain să se confunde munca şi distracţia, băutura şi nesomnul. Mi se potriveşte stilul ăsta de viaţă decadent, înecat în epuizare şi multă gălăgie. Nu cred c-aş putea face ceva mai mişto.
Tot la OST Fest mi-am descoperit mai bine colegii. O fost revigorant şi îmbătător de fain să-i văd altfel decât fioroşi şi cu nasu’ proptit în monitoare, n-aveţi idee. Aproape mi-o dat lacrimile când, în mijlocul unui concert, am avut revelaţia că omg, să-mi trag palme, oare asta chiar se cheamă că am gaşcă? În Bucureşti? OMFG, OMFG, OMFG! E, pă dreq cu naivitatea mea.
După festival, la redacţie era la fel ca-nainte de dezmăţ şi io fierbeam în mine. Un surâs, o privire complice, ceva? Îmi venea să-i zgâlţâi şi să-i lipesc de pereţi, da’ m-am mulţumit să afişez mutra mea neutră. Ce sfântu’ să fac, să mă vâr cu forţa pe gâţii ominilor?
Nu, serios, tre’ să mă calmez, să renunţ la entuziasmul ăsta periculos la fiecare semn că ceva s-ar putea schimba în bine şi să mă împac cu ideea că io n-o să-mi fac veci prekini în Bucureşti. Da, am parteneri ocazionali de câte-un concert sau festival, de câte-o ieşire reuşită o dată pe lună. Da, am oameni pe care-i ştiam dinainte de a veni aici şi pe care-s foarte fericită să-i am aproape. O am peDiana, care-i zeiţa neîncoronată a sarcasmului, alături de care mă pot hlizi zile-n şir şi discuta chestii serioase săptămâni la rând. Să nu credeţi că nu-s recunoscătoare pentru asta.
Dar viaţa mea socială oricum e un dezastru, cu indulgenţă. Îi şi un cerc vicios, că atunci când chiar aş putea lega doo vorbe întru conversaţie faină, despre idei, cum nu se mai practică în zilele noastre, şi chiar aş avea cu cine, amuţesc instant şi mă năpădesc sute de gânduri de why bother. De ce Roxa, DE CE. Nu ştiu. Lipseşte o rotiţă în mecanismul încrederii în sine. Am încetat să mai fiu cool? Nu mai am nimic interesant de spus? Convorbirile telefonice cu iubirile mele eterne din Târgu-Mureş sugerează totuşi că nu io aş fi de bai. Atunci ce naiba fac de nu se leagă nimic? Ce făceam bine în Ardeal şi unde e fail-ul în Bucureşti? UNDE?
Mă-ncearcă un râs amar când mă gândesc cum i-am povestit pe nerăsuflate Blondei toate ăstea, dintr-un foc pătimaş, aşa cum fac io la telefon când mă ambalez, şi ea, de colo, o grăit dezaprobator: “Such a waste of Roxa…”
Căcat. Am plecat de la un festival mişto şi am ajuns la smiorcăieli inutile. Mă scuzaţi, ştiţi că nu se-ntâmplă prea des, da’ trebe, dom’le, că nu mai pot cu lumea asta, nu mai. :D Noroc măcar că la capitolul bărbaţi nu trec prin drame. Aia ar mai fi lipsit şi puteam să mă ţâp liniştită în Dâmboviţa cu pietre de moară legate de gât.
Mi-i somn, deci atât deocamdată. Vă zic mâine cum fu cu trupele, care ce şi cum o cântat.
Îs ocupată şi nedormită, da’ mai ales ocupată. Şi nedormită. Am fo’ la Linkin Park – meh, sonorizare de cacao, şi-o mutat ăia fundurile alternative preţioase până la noi în ţară ca să le puie ai noştri nişte boxe de tătă minunea. Fain, tăt înainte! Da’ nu asta vreu să zic.
S-o gătat şi prima zi de IRAF, adică International Romani Art Festival. Voi di ce n-aţi fost în Grădina Uranus, hă? Noah, faceţi bine, că-i festival ţigănos tare, tare fain, iar locu’ ăla de la graniţa cu Rahova mi-i aşa de familiar, de parcă-s la Peninsula.
Highlightu’ primei nopţi o fost târgumureşenii mei ţigani (câţiva şi unguri, ce combinaţie fatală!) din Ansamblul Roma Fest. Cred că ştiţi deja celebrul filmuleţ Verbunk ce se plimbă pe net. Noah, fix pix, live îs mult mai meseriaşi! Parcă joacă-ntr-o piesă de teatru tot concertu’, nu e doar cântec şi joc. Se cutremura ca la 7 grade pe Richter scena când o luau la tălpi băieţii. Clăparu’ ţinea bine de clape să nu se dărâme. Opre Roma!
Ia, c-am reuşit să-i şi filmez cu mândre cu tăt, atâta cât m-o ţinut bateria HTC-ului.
Deci sincer sper că mâine (adică azi) o să fie mai multă lume la festival de-aia c-aţi aflat despre el de pe blogu’ lu’ Roxa, nicidecum pentru că-i vineri şi lumea are mai mult chef de zbânţ.
Iniţial m-am apucat să scriu post-ul ăsta şi să vă invit cu toată căldura sufletească de care pot da dovadă la concertul Taraf de Haïdouks din Silver Church, de mâine, cântare pe care io o aştept aşa cum pot doar bănui că un bugetar aşteaptă ălea două tranşe!
P-ormă mi-am amintit ce-am sesizat ultima oară când i-am văzut live pe bătrânii lăutari din Clejani şi m-am lecuit: staţ’ acas’. Nu, serios, staţ’ acas’!
Să recomande Gioni Dep o formaţie şi voi să nu bifaţi prezenţa la un asemenea spectacol? Dar vai, ce cataclism. Să rataţi o nouă oportunitate de-a face pe hipstăraşii îngăduitori tocmai voi? Păi nu, dom’le, tre’ să îngroşăm rândurile în Silver Church. Pentru că Taraful e trendy, Taraful e cool, ie true. Sfânta Treime de balcanisme tolerate e formată cel mult din Äl Jawala, Gogol Bordello şi Taraful. Restul… ie manele. Şi musai să schimbăm definiţia ţiganului în DEX, să ne fie cu iertăciune; de-acum vrem să ne descotorosim de romi, politically correct.
Serios, staţ’ acas’.
Nu fiţi ipocriţi, recunoaşteţi că a doua zi o să vă uitaţi cruciş la ţigănuşul desculţ şi murdar care mângâie o potaie la colţ de stradă. Şi că păstraţi o distanţă considerabilă faţă de piranda înflorată care îşi face cu greu loc prin metrou. Căci dacă nu-i ca noi, sigur ne buzunăreşte. Sau mai rău, ne dă în cap. Atunci daţi 25 de lei… pentru ce?
Nu mai bine, oare, staţ’ acas’?
Îmi pare rău că nu am fost luminată mai din timp de geniala idee să printez nişte fluturaşi cu afişul concertului şi să-i distribui pe stradă aici, în Apărătorii Patriei, unde ţiganii-s mulţi şi amuzanţi.
zâmbesc în fiecare zi când trec pe lângă gheata asta ;))
Asta aşa doar, să văd cum parc-o trecut Moise prin Silver Church, iar ei stau de-o parte şi voi, care vă pretindeţi iubitori de Taraf, în alta. Sau să am parte de o companie autentică, pentru că voi, nu-i aşa, veţi sta acas’.
“Nicolae Neacşu, vedetă. Îmi fac piscină, fac ca Johnny Depp. La cinci ani, fără tată, m-am trezit cu mama că mi-a cumpărat o vioară, de-am învăţat. Am avut cinci fraţi şi io am rămas… De la mine mănâncă toţi. De la mine şi de la tataie – să-i dea Dumnezeu sănătate -, şi mi-i milă de ei, mi-i milă de ei… Zic câteodată “nu vă dau!”, da’ inima nu mă lasă, le dau. Am fata aia care cântă cu acordeonu’… aia-i plătesc şcoala la Bucureşti. Tot io, bătrânu’ ăsta. Îi plătesc la şcoală, îi plătesc eu bani. Să-nveţe, să-şi deschidă creierii. Că de-aia trăieşte omu-n viaţă, să facă ceva. Nu pentru mine, că eu sunt bătrân.” (Culai, 1924 – 2002)
Şi nu, nu tolerez făţărnicia din spatele retoricii “de-ar fi toţi ca ei”. Că nici noi nu suntem toţi Porumbescu şi Enescu. De fapt, majoritatea nu suntem nici măcar Dan Bittman. Staţ’. Acas’.
Cu voi, restul, îs mai mult decât încântată să beau o bere mâine, în Silver Church!
Pe această cale, ţin să-i mulţumesc Dianei că mă suportă zi de zi, de vreo şase ani încoace – adică de la infernul din liceu până la viaţa de sclav înlănţuit în câmpul muncii – aşa optimistă şi mereu veselă cum îs. Chiar îs, în felul meu pesimist şi sarcastique noir.
Roxa: am aflat…
Roxa: răspunsurile tuturor lucrurilor din univers.
Roxa: care îs greşite.
Roxa: n-o să mă mai întreb de ce merge ceva prost.
Roxa: sau de ce nu mă iubeşte bărbaţii.
Roxa: sau de ce nu am salariu de 40 de milioane.
Roxa: răspunsul e unic: pentru că Pokemon Band.
Diana: pentru că trăim într-o lume…
Diana: în care da.
Diana: Pokemon Band.
Diana: :))
Roxa: da.
Roxa: :))
În stupizenia mea de peizană dă Ardeal, n-am aflat de Pokemon Band decât ieri, discutând cu cineva care-o trăit o viaţă-n Bucureşti şi o auzit de ţiganii ăştia plimbându-se nonşalant pe stradă şi ascultându-i accidental de peste gard. Şi acuma ziceţi şi voi, cum să nu fie răspunsul tuturor problemelor existenţiale o trupă de ţigani cu aplomb, instrumentişti iscusiţi şi autentici, care se-mbracă precum ultimele piţipoancele, în ambalaj de acadea, dansează c-o babă ce cară-n spate cel puţin un copac plus minus o pădure, utilizează ca mijloc de transport o troacă seculară şi au intermezzo Xmasy în melodie?? CUM? Încercaţi să mă contraziceţi, chiar vă rog.
Diana: oricum, după cum ai zis.
Diana: orice ar fi… nu e vina noastra.
Diana: wasn’t me
Diana: nanananana
Diana: wasn’t me
Roxa: :))
Am mai spus că-s perfectă. Orice se-ntâmplă nasol e din vina altora. Mereu. Nu? :D
Roxa: totodată…
Roxa: piesa asta mi se pare…
Roxa: ultimate mindfuck.
Roxa: de-aia de suferit.
Roxa: şi de plâns cu perna-n braţe. şi serveţele.
Roxa: cu inima frântă.
Roxa: de un dobitoc, desigur.
Roxa: Pierit la buze glas Deja străină gura ta Să pleci ecou te las N-am să te chem, nu mă chema La tine
Roxa: =((
Diana: bine Roxa
Diana: dă-mi de-astea.
Diana: de ce nu?
Diana: traduc şi plâng, plâng şi traduc
Diana: :))
Roxa: Nu-mi doresc în alte case loc Mie străine Lângă tine zi-mi dacă nu eu Atunci cine?
Roxa: DECI CUM!!!!!!
Roxa: cu vocea aia.
Roxa: şi… şi…
Roxa: :X
Diana: parca asa zicea şi Jizz
Diana: doamne
Diana: Fizz
Diana: :))
Roxa: jizz :)))))))))))))))))))
Diana: freudian slip
Diana: :))
Roxa: jizzed my pants laughing.
Diana: :)))
Roxa: also, cu celălalt ochi plâng.
Roxa: pentru că
Roxa: Pokemon Band.
Diana: şi 16 milioane!
Roxa: da. desigur.
Acum trec printr-o perioadă alternosferică, deoarece am fo’ acum o săptămână şi-un pic să-i văd live în Safe House şi Am. Rămas. Blocată. Alternosfera îi una dintre cele mai bune trupe rock din estul Europei, umila mea părere. Şi rocku’ creşte calitativ cum mergi spre Rusia, o altă umilă părere. Dar nu mă luaţi în seamă, fiind rusofilă mă gâdilă la slăbiciune şi poate mi se pare. Deşi la mia de oameni prezentă-n Safe House căzând în cap şi rupându-şi gâţii sărind… n-aş zice că-s singura nebună. :D
Diana: între timp învăţ cum se pune faianţa.
Diana: ce zi educativă la muncă.
Roxa: sunt sigură că îţi doreai.
Diana: îs bune şi traducerile astea la ceva.
Diana: :D
Roxa: să îţi îmbogăţeşti experienţa de viaţă.
Roxa: cu asemenea cunoştinţe într-adevăr necesare.
Acu’ pe bune, niciodată nu ştii, ember, când tre’ să schimbi faianţa! Şi-atunci ce te faci? Nu mai bine eşti en garde din timp? Aşa mă gândeam şi io.
Diana: deci io practic
Diana: tre să ştiu de toate, acum că mă gândesc.
Diana: de la maşini la faianţă la aparate
Diana: ba am avut şi un text despre postul pastelui
Diana: I shit on this.
Diana: no more drama in myyy liiiiife
Roxa: meanwhile… on an exotic bitch miles and miles away. oh I’m sorry, I meant beach.
Acum că Inna, această vedetă internaţională de origine băştinaşă, o ajuns embeded la mine pe blog, pot să-mi leg o chiatră de moară de mânuri şi să mă ţâp liniştită-n Dâmboviţa, I regret nothing. De ce mai intraţi pe blogu’ ăsta?
Diana: Costa Rica?
Diana: just……………
Roxa: :>
Roxa: la vita e bella, Diana.
Diana: Inna mexico tour?
Diana: iz u shitting me?
Diana: adică te caci pe mine?
Roxa: o fost şi-n LA, Chicago, d-estea.
Diana: tu
Roxa: nu, ea se cacă pe noi toţi.
Diana: dar tu chiar ai ceva cu mine.
Diana: :))))
Roxa: :))
Diana: azi te-ai trezit
Diana: şi-ai zis că îmi fuţi ziua.
Diana: :)))
Părerea mea despre Inna? O ştiţi, bitches. Iar dacă nu, o simţiţi. Zbori cum o faci cum îţi place ca o muiere, şi d-ălea. Vă place cum ne scapără însă venele de invidie mie şi Dianei?
Roxa: “Ce-i cu cicatricea aia din fruntea ta?” “Am fost la concertul Lady Gaga şi şi-a aruncat eşarfa de tablă în public”. (C) Nor Negru
Roxa: să ţi-o mai influenţez
Roxa: şi poztivi.
Roxa: pozitg
Roxa: ………
Roxa: nu există cuvântul ăla
Roxa: la mine pe tastatură.
Roxa: e clar.
Diana: nici nu îl poţi scrie
Diana: =))
Diana: potizit
Diana: poizitvu
Diana: pozitiv
Diana: ok.
Diana: mă speriasem.
Roxa: de-asta tu ai bărbat şi io nu.
Roxa: =))
Diana: da.
Diana: în sfârşit
Roxa: pentru că io n-am mai încercat a treia oară. renunţasem.
Diana: misterul s-a elucidat.
Roxa: :))))
Făr-un fail de primă clasă, Roxa nu-i la ea acasă. Acuma pe bune, când ai o zi ca asta, când te pui noaptea în pat surescitat, când încerci să-ţi scoţi din cap că altora le mere binie-mersi departe de-aici şi că tu traduci de-ţi sar ochii de dimineaţa până seara între patru pereţi, nu poţi să negi că singurul adevăr incontestabil şi universal valabil rămâne… Pokemon Band. Dar mai sunt 3 zile şi apucăm, din nou, drumul Ardealului, unde curge lapte şi miere – acum şi din oo roşii! Rezistă, Roxa, rezistă! :D
Şi-atunci, dacă Pokemon Band (observaţi că deja nu mai e doar un nume de trupă, ci o retorică foarte complexă în spatele acestei alăturări de cuvinte), atunci de ce Costa Rica, hă? De ce, Inna, de ce?!
Diana: COSTA RICA??? 8-|
Roxa: e noul 16 milioane.
Dragilor și dragelor, pentru că deziluzii au fost destule, e momentul să dăm ascultare sângelui balcanic din vene, care mă îmbie la doo chestii de mare angajament:
