…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.

• Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
• Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.

Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă:

So long, you talented fuckers, and thanks for all the music.

Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer

Muzica e cea mai periculoasă madlenă proustiană. Şi am muşcat orbeşte din ea săptămâna asta, cu stomacul înfometat după dezastru al celui a cărui viaţă începe să se aşeze.

Când mă întreabă cineva de Pink Floyd, răspund că I’ve always been more of a Led Zep kinda gal. Nu că s-ar exclude reciproc sau ceva, pur şi simplu ating alte coarde, iar eu mereu am fost mai sensibiloasă la autentic decât la studiat. Prin vară m-am apucat de ascultat serios discografia, dându-mi seama că ştiu piese disparate, respectiv un singur album cap-coadă. Cam pe-atunci spunea Cristi o mare vorbă de duh, cum că a asculta albume cap-coadă e o artă. Pierdută, aş adăuga. Nimeni nu mai are timp de asta. Noroc că, spre deosebire de alte păcate capitale pe care le comit în legătură cu arta, ăsta nu mă atrage. Mi-am pierdut răbdarea cu oamenii şi am investit-o în muzică bună, adică albume pe care le ascult de la prima piesă la ultima, zile, săptămâni, luni, ani în şir.

Însă uneori cel mai tâmpit lucru pe care-l poţi face e să asculţi muzică nouă când cunoşti oameni noi. Când se lipesc două lucruri deodată de tine, e imposibil să le mai priveşti separat. Şi aşa ajungem la al doilea cel mai tâmpit lucru: să pici în amor pe o piesă căreia-i zice Babe I’m Gonna Leave You. Cam cât de fuckin’ contraproductiv e asta? Cum să începi ceva cu sfârşitul? Cam cum ar fi să ai cur în loc de faţă şi invers? Păi, cam aşa. Suna sentenţios încă de pe-atunci. Mai surprinde pe cineva că fix aşa s-a-ntâmplat? Dacă totul se oprea acolo, ar fi fost cât de cât ok, trăibil, acceptabil, doar o altă furtună de căcat. Dar furtuna s-a transformat într-o minitornadă şi, după juma’ de an, am pus mâna pe telefon. Ceea ce nu înseamnă totuşi că m-am răzgândit. Dar ce înseamnă? Că cercul s-a închis şi viciul rânjeşte satisfăcut. Că am ascultat din nou piesa şi m-au năpădit senzaţii, sentimente, amintiri. Că mi-a revenit în memorie plăcerea de-a fi întâlnit un tip cu personalitate la fel de dubioasă ca a mea, manipulator dar şarmant, maliţios dar charismatic, nepăsător dar sensibil. Că-n acelaşi timp puneam pariuri mentale care dintre noi o să obosească primul, ştiind cât e de extenuant pentru o persoană dificilă să fie cu o persoană dificilă. Mă rog, tot ce-i defavorabil mi-am amintit doar după ce-am trimis porcăria aia sentimentală de sms, pentru care nici măcar nu mi-e ciudă pe mine şi pe care nici măcar n-o (mai) consider un moment de slăbiciune.

E o chestie fără cap şi fără coadă. Nu pot trage niciun fel de concluzie revelatoare de-aici. Nu regret c-am făcut-o, nu m-aş fi bucurat dacă n-aş fi făcut-o. Aveam cândva o prietenă bună căreia-i spuneam toate minunile impulsive pe care le făceam sau ziceam verde-n faţă, prietenă care mă asculta cu o atitudine la graniţa dintre amuzament şi şoc, şi care, după câteva secunde de pauză şi consternare aproape palpabilă, îmi spunea concludent: “Vezi, de-asta n-o să faci tu cancer”. :))

A elaborat Cristi zilele trecute o teorie conform căreia noi atragem răul pentru că ridicăm fail-ul la rang de artă. Îl celebrăm în loc să-l stigmatizăm. Ni se-ntâmplă numai căcaturi pentru că ne lăudăm cu ele, râdem de ele, scriem pe blog, ni le-am afişa pe piept, ba chiar am putea face topuri săptămânale. Nu-s de acord. Oricum “fericirea” ca înşiruire constantă de lucruri plăcute e ceva ridicol. Binele o să fie întotdeauna răul cel mai mic, iar să recunoşti asta nu te face pesimist. Binele o să fie întotdeauna Babe I’m Gonna Leave You, Dazed and Confused şi I Can’t Quit You Baby.

Dacă există o noapte din an în care să simţi până-n măduvă cât eşti de neadaptat social şi mai degrabă acceptat/tolerat prin diverse cercuri decât plăcut sau dorit, atunci asta e, revelionul. Nu contează că ai 923842 nopţi bune pe an, înconjurat de oamenii la care ţii, cu tequila în venă şi salata de boeuf în maţ. Chiar nu contează, atâta timp cât există o noapte special desemnată pentru distracţie, care e asta, “la cumpăna dintre ani”, a se citi dintre o perioadă de timp delimitată de om, care să îl ţină ancorat în realitate, şi alta similară. Noaptea de revelion e enervantă pentru că TREBUIE să te distrezi. Nu contează sub ce formă – la cabană trei zile, cu boxele mergând întruna şi urme de vomă prin zăpadă sau în apartamentul cuiva care a tras paiul cel scurt şi s-a pricopsit cu toată gaşca pe cap. Astea nu sunt singurele variante, dar nu-s omul care trebuie să conceapă adevărate criterii de selecţie ca să aleagă, din larga paletă de opţiuni, unde face revelionul, deci ce ştiu eu. Aşa. Iar dacă nu te distrezi, trebuie măcar să ai energia şi tupeul necesare să te lauzi pretins je m’en fiche-ist c-ai dormit, ca şi cum a dormi în noaptea de revelion ar fi o virtute şi te-ar ridica peste nivelul plebei petrecăreţe. 8-|

Enervant. Obositor. Lehamite de oameni şi de mine. Şi totuşi, 2013 a fost un an chiar bun, în care m-am enervat rar, am suferit mai puţin decât în media anuală, am citit acceptabil, am iubit şi-am fost iubită. Nu-mi explic cum naiba se-ncheie între patru pereţi, cu o răceală, eu zgribulită şi refuzând să mă spăl pe cap. Cum îi ziceam lui Cristi acum câteva zile, “such is life… nu toate, doar ale noastre.”

După mine, I Appear Missing e cea mai bună piesă din 2013, de pe …Like Clockwork, cel mai răvăşitor album din anul ăsta pe ducă. Am descoperit în povestea lui o profunzime pe care n-aş fi ghicit-o niciodată la o trupă atât de cool şi rock’n’roll ca Queens of the Stone Age.

Piesa asta e despre cum e să mori şi să treci dincolo, sperând să-i fie cuiva dor de tine. Un bilet de adio. O poveste întunecată şi tragică, pe care însă chitarele delicioase de la sfârşit o încheie tonic şi optimist, semn că un şoc de natură electrică te poate readuce oricând la viaţă.

Dancing on wire, both ends are on fire

Ne mai jucăm aşa şi în 2014.

Am vrut să trimit postul ăsta în trash de prea multe ori, până m-am prins că, stai, de fapt e blogul meu, pot să scriu orice aici şi să nu dau socoteală nimănui niciodată dacă aşa-mi doreşte muşchiu’. Perfect.

Am ajuns aseară acasă după câteva ore petrecute cu şase tipi care s-au întrecut în a zice bancuri. Am râs mult şi copios, am râs în hohote sonore, am râs cu lacrimi. Când am ajuns acasă, vecinul de 80 şi ceva de ani mi-a zis în lift că-s frumoasă ca o păpuşă şi m-am pleoştit. Apoi m-am deprimat. Ieşisem, deci, cu şase tipi şi asta mi-a zis-o un pensionar într-un lift la miezul nopţii. How fuckin’ lame is that? Apoi m-am enervat – pentru că de ce n-aş fi un carusel emoţional, desigur. De-a lungul anilor, m-am dresat, eu pe mine, să fiu mai puternică decât nevoia pentru nişte complimente de complezenţă. Adevărul e că n-am simţit lipsa lor până nu am ajuns în lift, cu vecinul octogenar şi mai prietenos decât prevăd legile nescrise ale bunului simţ. Şi mi-a fost atât de ciudă pe mine, încât voiam să-mi scot creierul şi să-l pălmuiesc zdravăn. În public. În fine, apoi mi-am amintit de un profesor din facultate, care avea o vorbă tare înţeleaptă: “bărbatul simte femeia la orice vârstă”. Well.

Am adormit greu şi am visat tâmpenii. În principiu, lucruri legate de tipul… de care-am fost îndrăgostită? Nu. După care-am fost în limbă? Nici. Pe care l-am iubit ca o proastă 5 ani? Varianta cea mai aproape de adevăr. Ultimul an de liceu, toată facultatea şi un an după. Tip care, desigur, a devenit tătic acum câteva săptămâni. Mama copilului e o gagică cu 10 ani mai în vârstă decât mine, care mă urăşte şi care mi-ar scoate ochii cu furculiţa dac-ar putea, după ce eram pe punctul de-a-i distruge viaţa acum câţiva ani (serios, eu aş fi zis c-o salvez de lângă omul care n-o mai iubea, dar realitatea e diferită faţă de ce-i în mintea oamenilor). Totodată, e şi motivul pentru care umblam cu gluga pe cap la concerte, să nu care cumva să mă recunoască – nu glumesc, ura aia aprigă e reală. Deci, în prezent părinţi fericiţi. Cred. N-am de unde să ştiu, eu am aflat de pe Facebook (porc de bărbat, măcar putea să-mi spună de-a lungul discuţiilor ălora interminabile despre muzică, dar nuuuu). Nu sper, deşi ştiu că-s maliţioasă (atât de maliţioasă încât atunci când am aflat că numele copilului e Sasha, primul lucru la care m-am gândit a fost că e un tribut pentru Sasha Grey, singura tipă care i-o face să se mai scoale şi la care s-a gândit în timpul conceperii – yes, I’m that kind of evil bitch). Bine, sper că-s fericiţi, ce naiba, dacă tot s-au reprodus. Să fie fericiţi şi să înceteze să-mi mai bruieze visele şi aşa bruiate. Nu e o vreo suferinţă activă, n-a fost decât o zi, pentru că povestea asta e atât de veche încât am impresia că există de la geneză. Dar roade în subconştient ca un vierme la varză şi mă macină.

După cum ziceam, prăbuşirea asta n-ar fi fost posibilă dacă nu stalkuiam pe Facebook. De ce dracu’ m-am uitat? Pentru că eram într-o perioadă în care lucrurile mergeau bine. Iar dacă lucrurile merg bine, e ceva dubios la mijloc – înseamnă că urmează cascada de rahat. Şi cum cascada nu mai vine, devii suspicios şi paranoic prin lacul ăla de lapte şi miere, că binele nu e elementul tău, iar mierea e lipicioasă şi te împotmoleşte; nu ştii ce să faci când ţi-e bine, înoţi în ape tulburi şi te plimbi precaut pe nisipuri mişcătoare. Aşa că, ce dracu’, stalkuieşti pe Facebook, unde rahatul e cea mai limpede apă. M-am autosabotat, acum sunt în regulă. Acum ştiu ce trebuie să fac.

Anul ăsta am reuşit performanţa să am cea mai scurtă relaţie ever. Eu, care mă lăudasem mereu că SIGUR avusesem cea mai scurtă relaţie de pe planetă – mai exact, trei zile. Mi-am depăşit propriul record, asta a durat o zi. Nu o zi fizică, dar momentele de bine însumate cam în jurul unei zile se rotunjesc. O zi pentru un preludiu de vreo patru luni. Merită? Însă, spre deosebire de trecut, de data asta nu pentru că am vrut eu, ci pentru că… viaţa. Pentru că maică-sa se îmbolnăvise şi a trebuit să se mute la dracu-n praznic, iar somewhere along the way am hotărât, mai mult fiecare pentru sine decât de comun acord, că la distanţă n-are cum să meargă. Asta nu e nici măcar partea interesantă a poveştii, care vine abia acum: faptul că mă cuplasem a declanşat o chestie cam cu un an întârziere. Mai exact, în momentul în care limba mea umbla oficial prin gâtul tipului cu care am fost o zi, unul dintre cei mai buni prieteni şi-a dat seama că, oh wait, e îndrăgostit de mine. Şi ar vrea să ne căsătorim, eventual să-mi facă şi nişte copii. Şi e gelos, şi deci cum procedăm? Asta după ce acum un an mie mi se pusese pata pe el şi am fost respinsă… cum să o zic? – că deloc elegant e un mare understatement. Zice el acum că i-a fost frică, şi îl cred că i-a fost. Nu pentru c-aş fi eu vreo femeie fatală hard to handle, ci pentru că acum îl cunosc atât, dar atât de bine. V-am zis, de-atunci şi până acum a trecut un an în care-am fost cei mai buni prieteni. Problema e că în anul ăsta eu am acceptat ideea că atâta se poate, iar el s-a îndrăgostit tot mai tare. După ce l-am respins şi eu cât de prudent am putut, am început să văd potenţialul ideii. Ştiu că aş fi împlinită cu el, că nimeni nu m-ar citi niciodată mai bine şi nu m-ar înţelege mai deplin. Totul era ok. Până când am băut într-o crâşmă şi un tip pe care l-am admirat dintotdeauna mi-a spus, aşa într-o doară şi total nepăsător cum fac tipii mişto, că-s genul de femeie alături de care s-ar vedea toată viaţa. Declick. Stai, eu de fapt mai cred în fluturi în stomac. Autosabotare. Mulţumesc, creier, mai ia 100 de whisky, să-mi trăieşti aşa mort.

Nimic nu te face să te simţi mai singur şi mai lipsit de speranţă decât să fii iubit fără să iubeşti. Să stai în mijlocul oceanului şi să fie vaporul lângă tine, dar tu să aştepţi barca de salvare poleită cu aur – mai shiny, dar care nu rezistă în calea niciunei furtuni, mereu pe cale să se scufunde, al cărei sfârşit e atât de previzibil. Să te lupţi cu tine, să-ţi impui să vrei vaporul, dar în loc de asta să pluteşti în derivă în aşteptarea bărcii. Bleah. Simpla idee a ironiei vieţii îmi întoarce stomacul pe dos.

Comments are closed. Ăsta a fost un exerciţiu de sinceritate faţă de mine. Nişte lucruri care nu ies decât criptice într-un notepad ferit de ochii lumii, deloc în viaţa reală şi care m-ar bântui zile-n şir dacă le-aş lăsa pradă opiniei publice.

În seara asta cântă Robin and the Backstabbers. Muzică bună şi versuri ca sarea pe rană. Dar e ok, paharul sus.

How does it feel to catch a criminal,
Raise the glass for you to break,
How does it feel to be the criminal,
Raise a glass for you to break.

Click and wait for it.