Tag Archives: 2009

All my faith in Faith No More ! (part 2 – concertu’)

Posted on by
15

– Băăă, auzi, e voie cu deodorante ??? întreabă o namilă pe alta.

Cam aşa mi-am făcut io intrarea în Sala Polivalentă bucureşteană, cu rucsacu-n spate, că n-aveam de gând a dormi nici a doua noapte (să şi rimeze). Până la urmă şi-au dat şi ei seama că n-am venit taman din Tîrgu-Mureş cu unicul scop în viaţă de a-i pulveriza lu’ Mike Patton nişte Dove în ochi, aşa că m-au lăsat să intru.

Înăuntru cam pustiu, da’ ştiam că lucrurile nu au cum să rămână aşa până la finele serii. Pentru că Lunoz Amaroz încă erau prin public şi nu dădeau semne de a se grăbi undeva, am inspectat împreună cu Runia zona. Chiar la intrare, un tip a încercat să ne racoleze ca să băgăm un Guitar Hero amplasat niţel mai încolo, unde unu’ îşi etala talentele plurivalente, în sensul că nu făcea doar chitara de pe piesă, ci concomitent şi tobele, la nişte tobe de jucărie ofcors. Nici nu ştiam că se poate şi aşa… I-am zis că mă pricep mai bine la o chitară normală decât la d-astea, dar el a insistat că e uşor şi distractiv, că deh, de-aia era pus acolo. Trebuia să adaug că dacă cânt cu picioarele îmi iese şi mai bine… :D Aaanyway, n-am vrut să ne suim pe mini-scenă şi să ne dăm în spectacol, deşi era mişto ideea pentru cei care se plictiseau la trupele din deschidere. :) Nu era cazul nostru, pentru că dinăuntru se auzeau deja primele acorduri din Gri dorian, iar noi, ca nişte fane adevărate ce suntem, ne-am prăvălit pe scări şi am năvălit în primele rânduri.

Pentru un nebucureştean/neclujean, să vezi două concerte Luna Amară pe an e mare lucru. Să fie ambele concentrate şi super reuşite în acelaşi timp e cam frustrant, pentru că nu-ţi ajung nici pe-un timpan. :) Deşi n-a trecut o lună de când i-am auzit la Peninsula într-un concert-viteză absolut bestial, care-a rupt gura Târgului (haha), mi-era dor de ei. Dacă la Felsziget şi-au promovat noul album, aici am avut incredibila baftă să prindem un show axat mai mult pe piesele deja consacrate: Somn, Loc lipsă, Folclor etc. Singura piesă nouă pe care-au cântat-o a fost, să vezi coincidenţă fericită, preferata mea de pe noul album, şi anume No Return. Incredibil cum poa’ să sune live.

Şi da, o s-o zic mereu: trupa bună e aia pe care-o asculţi live şi nu ai vreo dezamăgire cum că parcă ar suna altfel decât în varianta de studio, parcă se bâlbâie şi sucesc armoniile şi chitara aia nu se aude exact la fel de mişto ca pe album… nu. Trupa bună e Luna Amară, care şi-a îmbunătăţit considerabil sound-ul de când cu noul chitarist, Mihnea cel Mic. :D Chitara aia cureish, în delay, mai ales pe No Return, mă termină psihic. Iar dacă la Peninsula vocea lui Mihnea cel Bătrân îmi dădea fiori, în Bucureşti Nick a dovedit încă o dată ce calităţi vocale  impresionante are. Ori o fi fost mai în formă, ori am empatizat mai mult cu el de data asta, cert e că eul poetic făgădarian nu se dezminte. ;)

Evident, io şi cu Runia am fost aproape singurele care-au dansat mai desuet pe partea finală din Folclor, aia cu trompetă, iar publicul predominant sudist şi, în consecinţă, preponderent inert, nu a întârziat să ne taxeze: “Ahahaha, ui’ şi la alea !” au grăit două fâţe din spate. Bine că sunteţi voi cu un pas mai sus pe scara evoluţiei umanoide pentru că doar priviţi şi nu vă manifestaţi, iar noi, “caricatura unei naţii” – să citez din Mihnea :)) – mai avem de progresat. Hai sictir şi dögölj meg ! :))

După amăruii care-au fost un aperitiv cum nu se poate mai delicios pentru o seară ce avea să devină epocală, au urmat nişte sloveni care se intitulează Elvis Jackson. Din care eu una n-am înţeles prea multe, sinceră să fiu. De fapt, nu aveam deloc răbdare să stau şi să rumeg muzică nouă. Am savurat cât am putut melanjul interesant de ska, Elvis Presley şi multe alte stiluri puse pe fast forward şi am zis că ok, da, sună foarte profi, sunt energici şi par a şti ce fac ei acolo cu atmosfera incendiară, dar… n-am starea de spirit necesară. Mi-au plăcut, însă, două lucruri: 1. au început să cânte aruncând o minge de-aia de plajă în public. :)) 2. vocalu’ era cam alienat mental, în sensu’ foarte bun, şi a avut tupeul să “înoate” prin “valurile” din public cam aşa:



Runia cea fără de astâmpăr îşi va deschide curând o expoziţie de artă…

Au urmat macedonenii de la Superhiks care, având în vedere că aveau o grămadă de alămuri suflătoare la ei, la prima vedere păreau mai pe felie cu gusturile-mi. Deşi nu m-am înşelat, pacienţa m-a salutat din mers încă o dată. N-aveam stare, eram hiperactivă şi-i voiam pe Faith No More. La un moment dat şi sub acţiunea unui important catalizator care se unduia ispititor pe lângă mine, umblam dintr-un capăt în celălalt al restrânsului spaţiului, de la rucsacurile de pe jos la Runia şi înapoi, again and again and again… :)) Surpriza Superhikşilor a fost un cover Motorhead la… Ace of Spades. =)) Am aplaudat, ne-am fâţâit vag, dar se ştie, o anumită variantă a unor anumiţi cazaci e de mii de ori mai reuşită. :D A fost, oricum, suficient cât să rememorăm şi să oftăm nostalgic. ;)) Încă vreo patru piese ce mi s-au părut nesfârşite şi duşi au fost şi macedonenii.

Fericire. Neastâmpăr. Freamăt. Benoclări exoftalmice şi salivă înghiţită în sec în aşteptarea… Momentului cu M Mare De Tipar. Şi atunci a intrat în clarobscurul sălii. Şchiopătând intenţionat, cu ochelari pe nas, cu un baston în mână şi o bască pe cap,  într-un costum piersicos, cântând uşurel Reunited… el, doar el, idolul, semizeul, Mike Patton.




mdeah… habba habba :))

Dacă-mi zicea cineva acum un an că o ajung să-i văd live pe Faith No fuckin’ More, i-aş fi râs în nas. Cum ? De ce ? Cum să se reunească ? Cum să ajungă aici ? Aşa că da, emoţiile erau puternice şi nostalgia înflorea stropită de acordurile primei piese, dar totul a durat doar până când Mike a zvârlit ochelarii şi bastonul cât colo, a înşfăcat megafonu’ şi din boxe a început să bubuie From Out Of Nowhere. :D Undeva pe mijloc mulţimea a pus de-un fel de pogo, iar noi nici că ne lăsam mai prejos, sărind şi strigând versurile arhicunoscute.


portavocea penei mele… mi se înfioară tot pufu’ de pe mine

Cu toate că iniţial am crezut că şi Mike o să fie un fel de Trent Reznor şi n-o să vorbească cu noi până la final, limitându-se la a-şi cânta impecabil piesele, m-am înşelat amarnic. Nu numai că a fost foarte comunicativ, da’ pe lângă laudele de rigoare cum că suntem mai în formă decât el pe Easy şi Midlife Crisis şi alte hituri, ne-am căpătat şi o sumedenie de “fuck you”-uri. =)) “How many of you are here with cameras ? You fuckin’ assholes, you pieces of shit ! Fuck you ! Fuck you ! Fuck you…” tot aşa până la fadeout fără microfon la gură. :)) Adevăru-i că are dreptate, şi io-s cam împotriva ăstora care ţin neapărat să filmeze tot concertul cap-coadă şi să se bucure de el acasă, în loc să-l savureze din plin pe moment. Înţeleg o piesă, două, dar cred că nişte unii de pe-acolo chiar exagerau. Sau poate Mike a fost idiot, dar contează ? =)) Ne-o meritam, dacă nu pentru asta, atunci măcar pentru faptul că la superbisima, ultralasciva Evidence, o piesă care, luată separat, nu are absolut nici o legătură cu albumul pe care se află, o melodie care dovedeşte şi subliniază până rupe foaia geniul lui Mike Patton, în fine, divaghez; deci pe piesa asta sus-numitul geniul a întins microfonul fanilor din primele rânduri să cânte, dar ei au fost în stare doar de-o lălăială vlăguită, costelivă. Nu eram io acol’ să i-o zghier din tăţ’ rărunchii. :))


swallow me whole, I’ll live in your soul :D

ivil

Ştiam că Faith No More e genul de trupă care pregăteşte ceva deosebit pentru fiecare loc în care concertează şi ştiam că se interesează de specificul ţării pentru a pune la cale ceva mai mult sau mai puţin impresionant. La Download, în Anglia, au făcut mişto cântând o bucăţică din Poker Face a lui Lady Gaga, cu Mike Patton cotcodăcind adorabil pe piesă. :)) Nouă ne-au pus un sample cu chestia aia oribilă care nu ştiu ce e în original… ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e and stuff, şi ne-au întrebat, evident, dacă avem nevoie de nişte manele. Toată sala s-a prefăcut scandalizată şi a răspuns în cor ca “Noooooo…“, dar clăparul, vestitul Roddy Bottum, ne-a îmbunat vezi Doamne: “Trust us ! Do you trust us ? Do you fuckin’ trust us ?”. Teatrul fiind jucat, a început cea mai mişto manea pe care-am auzit-o-n viaţa mea, Just A Man. :)) Ar trebui să-i invităm la chefurile vecinilor manelişti aşa, din când în când, să ne cânte manele americane până li se reduc la absurd corzile vocale şi li se neantizează instrumentele, dragii de ei. ;;)


I trust him completely :))

Verdictul a 90% din publicul prezent ? Cel mai tare concert de anul ăsta. Verdictul lui Döme ? Cel mai bun concert ever. Verdictul meu ? Genial, demenţial, şi probabil ambele variante de mai sus sunt corecte, dar atenţia mea distributivă din timpul concertului mă împiedică să iau o decizie. Pentru că da, în timp ce urechile îmi erau desfătate, se mai întâmpla ceva mişto pe lângă mine. Cumulat, aş îndrăzni să spun că au fost printre mai intense şi reuşite două ore muzicale din viaţa mea. Prin top 3, aşa. :D


heh :X

zee playlist ;)

şi o poză pe care nu ştiu de unde-am furat-o, da’ e absolutamente demenţială… nunta extremală la concert Faith No More, dovadă că nu toate nunţile tre’ să fie naşpa :))

Nu că afterparty-ul s-ar lăsa mai prejos… Am fost “la văru’“, ca să citez din clasici în viaţă, adică la o terasă de vis-a-vis de Sala Polivalentă, unde-am băut prima şi singura bere pe sezonu’ ăsta, un Beck’s. Mă rog, una e mult spus, fin’că şi-a mai vârât şi altcineva botul lacom, dar Roxa împarte cu drag şi altora, darnică şi sufletistă fiind. :)) Acelaşi clasic în viaţă căruia o să-i zicem, generic, veveriţa_bc, a fost şi traumatizatul care a avut neşansa să trăiască în intervalul 14-18 ani în Mîrgu-Tureş, de unde şi expresia “Futu-i în gură de bozgori !” cu care ne-a încântat, pe mine şi pe Runia, în mod deosebit. :)) Deşi noi două nu suntem ca ei pentru că nu vorbim ca ei. Iar dacă îţi zice asta un traducător de filme păh parale, tre’ să fie adevărat, ce naiba. :)) De undeva din celălalt capăt al mesei auzeam altele, câte şi mai câte: “Eu aşa curios am fost să o fac cu o tipă care are metal din ăla în limbă !! Şi ştii ce ? Am făcut-o ! Şi acum ştiu cum e ! :D :D “ Felicitări ? (:| Oricum, nu ştiu de ce vă zic doar partea mai nasoală a serii megareuşite, pentru că oricum şi detaliile astea nu fac altceva decât să adauge valoare amintirii, una foarte dragă de-altfel. :)

A urmat apoi cea mai mişto cursă cu taxiul prin Bucureşti, and I fuckin’ mean every word. De la Tineretului până la Unirii, unde io şi cu Runia aveam de stat până pe la 5 dimineaţa. Era deja 3, aşa că timpul a trecut cât ai pocni din degete. Nedormite de două nopţi, dixtraxia era în toi. Eu am reuşit performanţa de a face un mic show de striptease hăpt în centrul capitalei. Io eram aia în sutien şi-n chiloţi care se schimba nonşalant pe-o bancă, cu Runia râzând în fundal. :)) Ulterior au apărut şi fanii. În episodul de azi, un nene pe la 50 de ani, care după ce-a fost refuzat de amândouă, ne-a zis sentenţios: “Treaba voastră. Să ştiţi că şi voi pierdeţi, nu numai io. Şi voi pierdeţi.” Word, tataie !

Aşteptând microbuzul de 5 dimineaţa, am adormit ca o focă între Runia şi Döme, pe bancă în autogară, de unde-am fost tot cu filmul rupt până acasă. Cea mai mişto şi pe fugă excursie bucureşteană de până acum, de asta pot fi sigură. :)

Poze şterpelite fără jenă de pe metropotam, rockXpress şi hotnews.

Prodigy who ? HAYDAMAKY KOZAK SYSTEM ! \m/ :D

Posted on by
24

Mi-e foarte greu să mă adun şi să transpun chestia asta în cuvinte, mai ales pentru că nu-s sigură c-o să fiu prea mult înţeleasă sau crezută, da’ mă jur că asta am făcut şi aşa a fost. :))

Mdeci, Cokelive Peninsula 2009, ultima şi cea mai aşteptată zi, în care credeam că o să dansăm cel puţin 4 ore încontinuu, întâi datorită ucrainenilor de la Haydamaky, apoi mult-aşteptaţilor Prodigy. Din păcate, planetele nu s-au mai aliniat cum trebuie, şi la ora la care erau programaţi cazacii, s-au urcat pe scenă nişte alţii. Am sperat până în ultima clipă că de fapt Haidamacii-s aşa mari staruri încât îşi pun oamenii să le facă probe de sunet, dar totul s-a spulberat când concertul a început şi la voce era o blondă urâtă de am luat-o instant din loc, în căutarea cazacilor pe la alte scene. Nu erau nicăieri, aşa că agonia a început: OMG, o să cânte deodată cu Prodigy, ce s-alegem, ce să facem… Că deh, aşa-i când sunt patru scene şi organizatorii îşi rezervă dreptul de a face modificări în program. Ajunsesem la un moment dat să-mi doresc  să nu mai vină deloc, eram cu lacrimi în ochi de nervi… până am ajuns la bizara concluzie că mi-ar părea rău să plec de la concertu’ lor ca să-i văd pe Prodigy. CUM SĂ AJUNGI SĂ ZICI ASTA ?! Că mi-ar părea rău să-i vezi pe Prodigy, având în vedere că de luni în şir circul cu ei în căşti, dorind să simt basul ăla-n chept… Cum adică să-ţi pară rău să-i vezi pe Prodigy full stop ?! :)) E ceva de domeniul fantasticului aici…

Aşa că da, am ales Haydamaky în loc de Prodigy (OMFG WTF LOL !!!).  Aştept cu interes valul de reproşuri şi mirări, deşi vă zic drept că mă doare fix acolo de orice-ar zice oricine. Sunt conştientă că oricât m-aş da peste cap să explic, tot la “CUM SĂ NU MERGI LA PRODIGY ?!?!” ajungem. Deci o să zâmbesc misterios, pentru că numa’ eu ştiu. Errr. Şi Runia. Şi Diana. Mi-s martore ! Blonda s-a cărat la Prodigy, da’ şi ea ştie, că i-am împuiat destul capu’ p-ormă. :))

Din noaptea în care i-am descoperit, am ştiut că Haydamaky nu-s doar nişte cazaci care îmbină elementele tradiţionale cu chitara. Am simţit originalitatea, autenticitatea, spiritul viu, energia pe care o emană. Ştiam şi că dacă toate astea reies din variantele de studio ale pieselor, live o să fie prăpăd. Şi a fost, în cel mai mişto sens posibil. :)

La prelungitele lor probe de sunet, eram cam 10 oameni în faţa scenei, cu tot cu sunetişti. Puţini, prea puţini, aşa că s-au lungit ei cât au putut, doar-doar s-o mai sătura careva de fat beats-urile ălora de la Prodigy. Inutil. Drumul dintre scene era atât de pustiu încât lipsea doar un tumbleweed de-acolo. Omen-ul prodigian răzbătea până unde ne aflam noi, ţipetele miilor de oameni de-acolo iarăşi, lucru ce nu se întâmplă în mod obişnuit. Volumul dat tare al boxelor şi isteria erau ca să ne facă nouă-n ciudă, da’ am îndurat, urmărind probele de sunet ale ucrainenilor. Bine, mint. Mai mult ne uitam după Ivan acordeonistul, care… doamne fereşte-mă, e perfect. :))


noah, nu-i ? :D

Nu-i numa’ frumos, e şi prietenos. Când am zis un pic mai tare: “Haydamaaaky… :D “, oftând cu bărbia-n palmă, s-a uitat către mine şi mi-a zâmbit. First glance chemistry ! :)) Evident, Runia avea alt fan, pe Dem, chitaristu’. ;))


Ivan şi, în spate, Dem al Runiei :))

Numa’ chelu’ vocalist, Oleksandr, s-a cam strâmbat la Diana când l-a tras în chip tot la probele de sunet. Era întors pe dos. Normal, oamenii ăştia strâng, de obicei, o grămadă de lume la concertele lor; anul ăsta o să cânte pe scena mare la Sziget, iar acum s-au trezit cu aproape zero public în faţa scenei pentru că toată Peninsula ţopăia dincolo pe Prodigy.


la-nceput nemulţumit :)

Dar erau acolo. Şi erau îmbrăcaţi cu pantaloni de cazaci cu imprimeu mişto, aveau până şi brâu. Instrumentele arătau la fel de exotice. Îi vedeam acolo după ce i-am aşteptat luni de zile şi nu-mi venea să cred. Diana avea emoţii, iar io mă simţeam ca şi cum io aş urma să cânt. Dar toate ne  simţeam ca şi când i-am fi cunoscut şi ascultat de-o viaţă. :)

Aşa a început dezmăţul. Toată lumea era pregătită. A intrat chelu’ pe scenă, ne-a mulţumit c-am rămas la ei şi nu ne-am dus la Prodigy şi… tot ce s-a-ntâmplat odată cu primele fluierături din piesa cu Trompita e de vis, de basm. :)

În primul rând, după un sfert de piesă li s-au descreţit tuturor frunţile şi au zâmbit nehistrionic până la sfârşitul concertului. De ce ? Păi, în mare parte datorită nouă, fanelor înfocate, care nu ne sfiam să sărim, să dansăm ca-n junglă, să dăm sălbatic din plete şi să ţipăm încontinuu.

Cam ăsta ar fi un scenariu de concert obişnuit, nu ? Ei bine, ăsta n-a fost. :))


beat the shit out of that mothafucka :D

:D

Pentru că dansurile şi ţopăielile noastre n-au trecut neobservate. Totul a început cu prima piesă, când, după ce am sărit suficient încât să-i atrag atenţia, m-am uitat adânc în minunata albăstreală a ochilor chelului şi i-am făcut semn că nu se prea aude vocea, s-o dea mai sus. :)) El, foarte receptiv, a făcut acelaşi semn sunetistului, apoi, tot din gesturi, m-a întrebat cum e acum, iar eu i-am răspuns din degete că mai bine. :)) Iar când prezentau a doua piesă, tot ce-a trebuit să zică a fost Nemae Hliba…, ca noi să completăm în cor, zbierând strident SPIVAAAAAAAAAAAAAJ ! :))


Haidamacii în toată splendoarea lor de Haidamaci. :D

Şi ei au spivaj iar noi am tanets, de parcă în ultimele două luni am fi fost imobilizate şi abia atunci redescopeream că avem muşchi în mâini şi picioare. :)) Contactul vizual nu numai că nu a încetat nici o clipă, ba chiar s-a înteţit. Lui Oleksandr the Bald i-a plăcut atât de mult de mine/noi, încât concertul ăsta se poate numi lejer concert personal: ochii lor în ochii noştri, zâmbete, gesturi… Când a văzut că, acolo pe la a cincea piesă la fel de săltăreaţă (pentru că doar după 6 piese li s-a făcut milă de lipsa noastră acută de antrenament fizic şi de apa care curgea în valuri de pe noi…), mai aveam un pic până la colaps şi moarte prin extenuare, s-a aplecat peste mine şi, gesticulând şi zâmbind, a schiţat un fel de “hai că poţi, io-te ce faină-i şi piesa asta :D “. Şi atunci cum să nu-ţi fie mai mare dragu’ şi, prin urmare, să poţi ?! :))


dragu’ de el… :X

Şi de-ar fi fost doar atât… La un moment dat, într-o pasă de respiro a unei piese, Oleksandr a întins mâna către mine, eu către el, şi ne modificam poziţia mâinilor ca şi când ne-am fi ţinut de ele. În timp ce, evident, ne priveam adânc în ochi şi ne zâmbeam fericiţi. Pentru că deja era evident că toată lumea se simţea cât se poate de bine. :) Am mai contribuit şi noi, antrenându-i la un moment dat pe nişte adormiţi într-o horă. :D


can you spell WILD DANCING ? :D

Pe Diana a alergat-o pe loc, cum ar veni, tot aşa, uitându-se în ochii ei, pe o piesă săltăreaţă, da’ progresiv, astfel încât săraca se gândea la un moment dat să le arate semnul de timeout. :))

Şi ca să dovedim că suntem fane adevărate, am ştiut ce să strigăm când Oleksandr a spus tare, clar şi răspicat: “We play kozak rock, but there’s another band that plays kozak rock even better than Haydamay !”. Iar noi, de colo: MOTORHEAAAAD!!!! :)) Ace Of Spades în varianta cazacilor sună genial, ar trebui s-o asculte şi Lemmy măcar o dată în viaţă, să ia nişte lecţii. :))


cazacu’ chel şi ipostaza măreaţă :))

A fost atâta dans şi atâta nebunie, încât Dianei i s-a rupt medalionul de la gât, iar io am fost cu şliţu’ desfăcut 60% din concert. Hanoracu’ mi-a zburat de câteva ori în zări necunoscute, iar sutienu’ mi s-a dezmembrat. Just like that. =))


meanwhile, mai încol’ pe scenă :)

Până şi trompetistul şi trombonistul, din colţul opus al scenei, aveau capetele, zâmbetele şi ocheadele îndreptate către noi. Iar noi atunci nu mai dansam, pluteam, sfidând toate legile gravitaţiei. Era imposibil să fim pătrunse de atâta energie, de atâta spirit bahic, să sărim atât de sus încât să ne fie frică de aterizare, să savurăm fiecare modulaţie a vocii lui Oleksandr, fiecare acord de chitară, acordeonul şi pe Ivan care scotea la un moment dat sunetul ăla de poing poing poing dintr-un ceva care semăna a agrafă de hârtie mai mare, trompeta jucăuşă, tobele sprintene… TOTUL A FOST PERFECT. :D Zdob şi Zdub, Gogol Bordello şi Kultur Shock pot să se ascundă, Haydamaky sunt… out of this world. ;)

Prodigy şi Haidamacii şi-au încheiat concertele în acelaşi timp, da’ cu toate astea, până la sfârşit, din cei 10 oameni iniţiali s-au făcut mai mulţi, astfel încât putem vorbi de un număr decent de spectatori, dacă muma tot vorbeşte de spectacol. :)) Şi aşa i-am chemat înapoi, tropăind pe podele şi strigând asurzitor până n-au mai avut de ales şi s-au întors să ne mai cânte un pic, totul încheindu-se cu Sumnyj Svyatyj Vechir, piesa la care-i ştiu cel mai bine versurile, învăţate cum altfel decât fonetic. :)) A meritat, pentru că ce alt artist ar mai fi mulţumit la final tuturor, de la organizatori la sunetişti, de la familie la căţel purcel Coca Cola, şi printre toate astea să strecoare şi un “Thank you, girls !” ? ;;) Ei bine, ei au făcut-o. Pentru noi. Pentru mine. Concertul meu. :)


cânta şi dintr-o fluierice din când în când

…

Şi credeaţi că aşa s-a terminat tot ? S-au dat jos de pe scenă şi i-am lăsat să plece ? :)) Nu, pentru că aveam asta de la cineva important care nu e voie să se scrie aici:

Aşa că m-am dus aţă în backstage să-i îmbrăţişez şi să-i felicit, fiind convinsă că sunt atât de prietenoşi, de deschişi şi de calzi precum mi i-am imaginat mereu. Şi nu m-am înşelat. :) Am fugit cu braţele deschise către Ivan, superbul acordeonist, iar el, văzându-mă, şi-a deschis braţele şi a fugit şi el către mine ! :)) A fost ca un moment de-ăla în slow motion din filmele lacrimogene, în care doi fug unul către celălalt. Noi am rămas la un hug de menghină, fără să ne pese că eram leoarcă amândoi. :))

Apoi l-am felicitat şi pe trompetist, pe care cică-l cheamă Eugeniu şi-i din Republica Moldova, da’ io nu ştiam asta atunci, aşa că am bâiguit ceva de bine în engleză, iar el nu m-a înţeles. :)) Şi, în cele din urmă, am ajuns la Oleksandr Yarmola, vocalul. După un hug, felicitările şi “YOU ROOOCK !!”-urile de rigoare, am povestit un pic. Mi-a mulţumit, a zis că-i pare bine c-am venit la ei şi nu ne-am dus la Prodigy, a zis că am fost primele care am dat tonul petrecerii… şi tot aşa. Noah, apăi cum să nu-i iubeşti ? :D

Am ieşit, i-am dat backstage passu’ Runiei şi s-a dus şi ea pe-acolo, dar despre asta o să citiţi cândva pe blogul ei. :)

Aşa că… după concertul ăsta, din fane am devenit groupies. Iar dacă scopul declarat al Haydamacilor e să facă cultura ucraineană cool pentru tineri, el a fost supraîndeplinit: deja strângem bani pentru un concert de-al lor în Ucraina, la ei acasă, eu mă apuc de una singură să învăţ alfabetul slavon/chirilic, iar pe viitor mă gândesc la ceva cursuri de ucraineană… care, fie vorba-ntre noi, sună atât de bine, încât mi se scurg tsunami-uri de miere din urechi când o aud. :) (Dacă mai zice cineva că e doar rusă stricată, îl/o bat! :)) )

Au trecut câteva zile de la concertul de duminică, iar noi am ajuns să ne salutăm cu HAYDAMAKY KOZAK SYSTEM ! :)) Două săptămâni n-o să mai pot asculta altceva.

Discografia Haydamaky o găsiţi aici, daca vă interesează; despre cum a fost la restul Peninsulei urmează să scriu. :)