Tag Archives: 2011

In Flames au isterizat Bucureştiul

Posted on by
3

Am fost la multe concerte în viaţa mea şi, dacă nu crăp curând, probabil mai urmează. Dintre toate, trei trupe s-au remarcat având cei mai isterici, sălbatici şi mişto fani: Placebo, la care inclusiv motocicliştii supăraţi au ţipat şi-au cântat vers cu vers tot concertu’, Iron Maiden, unde metaliştii transpiraţi aproape m-o călcat în picioare pe stadion şi… In Flames, pe care i-am văzut aseară iar, tot la Arenele Romane, prima oară fiind cel puţin la fel de mişto.

Căci mulţimea fremăta sub cioara scheletică…

nice album artwork, ha?

… încă dinainte ca vreun membru al trupei să se fi suit pe scenă, deci vă daţi seama ce s-o iscat când o năvălit băieţii şi ne-au introdus în atmosferă direct cu piesa care le dă titlul noului lor album, Sounds of a Playground Fading, urmată, parcă dintr-o suflare a lu’ Anders, de Deliver Us. Cu toate că eram deja transpirată şi abia mai trăgeam aer în piept de la atâta ţopăială şi headbanging, n-am putut să nu observ că domn’ Anders nu mai e aşa sexos ca atunci când avea dreaduri. Acum arată ca un fel de popă/gnom wannabe. Noroc cu vocea atât grohăită, cât şi melodică, depinde cum vrea muşchii lui. Încă tot îmi vine să-l scarmăn pe burtă, he’s so sweet. :D


:X Aaanders

Am mai ascultat Trigger live acum doi ani, da’ parcă altfel sună în aer liber, unde “Are we dancing all alone?” nu se-aude înfundat, ermetic, ci tare şi clar, în aer liber, din gurile fanilor ale căror voci se unesc. Anders era încântat.


foarte fain o decorat scena

Au cântat şi Colony, spre marea mea fericire, însă fără Jesper parcă nu-i chiar… well, Colony. Şi parcă tobele erau date puţin prea tare, amuţind chitările în părţile esenţial-gâdilitoare în timpane. Oricum, şi dacă nu a ieşit de “ten out of ten”, cum tot spunea Anders în seara aia, a fost super mişto, iar fanii, din nou, dezlănţuiţi. Cam pe-atunci şi-o dat seama şi băieţii că au de-a face cu un public deosebit, iar Anders nu s-o mai putut opri din a comunica atât de cald şi de glumeţ cu mulţimea.

“For those of you who don’t really know what that was, the song is called Colony. It’s… amazing. Amazing! But I wouldn’t know, I just… wrote the shit”.

:)) Râs general şi aplauze. Văzând că lumea reacţionează, Anders o devenit şi mai ghiduş. O-nceput să-şi laude aproape toate cântecele, precum şi noul album, dar totul într-un spirit ludic, vădind mai degrabă modestie decât vreo laudă de sine. Un scump. L-aş ciupi de obrăjori ca pe-un copchilandru. :D Pe-urmă, ne-o ridicat în slăvi pe noi:

“I knew from the beginning Bucharest was gonna rock. You’re not Budapest, you’re Bucharest! We’ve taken this tour to many cities. Stockhom was great, Vienna… so-so. Paris was shit. (pauză de hohote şi aplauze, se pare că urâm francezii, mai nou :))). Bucharest, you are amazing!”.


splendori nordice

Într-o pauză dintre piese, zgâindu-se la un tip din public care-i întindea insistent biletu’ pentru un autograf, Anders a comis-o din nou, glumind în stilu-i inconfundabil.

“Dude, I’m SINGING. I can’t sign an autograph AND sing, not at the same time”.

Din fericire pentru fanul înfocat, pe numele său Andrei (căci da, nenea Andrei al Suediei l-a întrebat cum îl cheamă), i s-a dat un autograf, iar întreg momentul i-a fost dedicat, în aplauzele tuturor. :) Cam mişto, nu? Lucky bastard…

După ce-au mai cântat câte ceva de pe albumu’ cu cioara (dintre care Darker Times în premieră), clasicele Come Clarity şi Only for the Weak (la care ni s-a cerut să fim cât mai energici, că eram filmaţi), In Flames au încheiat concertul cu un trio de piese pur şi simplu delirant: Cloud Connected (la care publicul şi-a scuipat din nou plămânii), The Mirror’s Truth şi Take This Life. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la viaţă? Ah, da, ca Jesper să-şi rezolve problemele şi să treacă din nou la chitară. E singurul ingredient care-ar fi făcut seara mai mult decât cum a fost, adică… perfectă. :)

Aşa că m-am decis. Vreau un Anders de pluş. Cu sau fără dreaduri, nu mă-nteresează. :))

(Ah da, în deschidere au cântat Noctiferia, trupă a cărei piesă cu extra percuţie tribală mi-o plăcut la nebunie. În rest… eram prea entuziasmată că urmează In Flames şi n-am fost prea atentă).

Poze de la iConcert şi mahmuri. Nu mă plăteşte nimeni să scriu despre concerte, să-mi pot lua un deselereu serios? :))

Balkanik Festival 2011 – ziua 2

Posted on by
Reply

Fascination Street o fost la Balkanik Festival acum o săptămână. De-atunci şi până acum, o întâmpinat tot felul de probleme: trezit devreme şi culcat târziu, lipsă curent electric la muncă, rupere mâner tigaie etc. Nu se poate scrie fascinant în asemenea condiţii! Da, Fascination Street recunoaşte că e un blog leneş, da’ din fericire, stăpână-sa are memorie bună. :D Ştiu, ştiu, deloc fascinant…

Revenind.

Mahala Raï Banda

Ziua a doua a Balkanik Festival o debutat cu o mare dezamăgire: am ratat Ternipe din cauză de aţipit şi trezit undeva la ora 18. Noroc c-am ajuns la Mahala Raï Banda în timp util, după ce am târât Fişioru’ după mine, în goană. Lumea tocmai ce se bestializa (lol) pe Mahalageasca. Noah, Roxa, atmosferă balcanică ţi-o trebuit? Ia de-aici!

Nu ştiu ce-o lucrat domnii organizatori sâmbăta aia, că lumea putea intra… liber. Nişte colegi de-ai Fişiorului au zis că nu mai erau bilete, aşa că cine voia să intre, putea s-o facă liniştit. Nu mi se pare corect pentru cei care chiar au scos ceva din buzunar să intre acolo, dar în fine… În faţa scenei s-o strâns de la rockeri la hipsteri, de la cocalari la puradei, de la piţipoance la bătrânici simpatice, de la nou-născuţi la maidanezi. Iar ca spectacolul mahalagesc să fie complet, câinii s-o lăţit impasibili pe asfalt, de n-aveai loc să dansezi de lăbuţele lor răsfirate, “doamnele” care stăteau cu cărucioarele FIX în faţa scenei o-nceput să-şi hrănească plozii cu piersici şi să stea la taclale, iar o tanti chiar i-o schimbat pamperşii odraslei fix acolo, on the spot!!! :| :)) Ce să mai, bestial.

Dar nimic nu mai conta, căci Mahala Raï Banda se-ncheagă cum rar întâlneşti pe la nişte suflători în alămuri. O umilit orchestra domnului Slobodan cu secţiunea ritmică şi vocaliştii cu mare aplomb. Căci da, există bas electric şi tobe normale la ţiganii ceştia pregătiţi să cucerească lumea. Şi da, se simte şi se aude atââât de bine, încât am dansat de-am spăriet maidanezii tolăniţi pe lângă noi. Romni Latci mi-o rămas în cap până astăzi, iar Ieşt Sexy, cum scriu ei pe album, o fo’ de mare angajament pentru lumea dezlănţuită din jur.

Adevăru-i că-i greu, dom’le, să-ţi păstrezi controlul pe asemenea muzică de zbânţuială.

Demne de menţionat îs şi spusele violonistului: “Se zice că România nu poate adera la Schengen din cauza noastră, a romilor”. :) Da, se pare…

Ar mai fi de enumerat Kibori, Zabrakadabra, Spoitoreasa şi cel mai spectaculos Iag Bari din tot festivalu’, deşi o tot fost cântat de câteva ori. Poate doar versiunea de pe albumul rudelor sună mai impresionant. :) Ăştia sunt Mahala Raï Banda, dau clasă multor fanfare, orchestre, tarafuri de prin lume şi sunt moderni, autentici şi sofisticaţi fără să se abată de la tradiţionalul ţigănesc, şi AI NOŞTRI, ceea ce e demn de apreciat. Mai vreau!

Baba Zula

Ce-o urmat… îi de pe altă lume, căci io n-am trăit veci aşa ceva. M-am bucurat de artă în multe feluri: tactil, vizual, auditiv, chiar şi gustativ :D, da’ la Baba Zula, olfactivu’ a primat, fără doar şi poate. Aţi fost la vreun concert la care să vă dea pe spate… mirosul venit de pe scenă? Ei bine… turculeţii ăştia mi-au făcut-o.

Tipul care cânta la instrumentul cântăcios cu şase corzi, grupate două câte două, şi al cărui nume mereu îmi scapă, purta o mică trăistuţă de lână, care emana un miros incredibil de flori orientale, exotice. Am fost sedusă pe tooot parcursul concertului. Căci da, se simţea de pe scenă până în primele rânduri, şi nu de puţine ori am bănuit duduile de pe lângă mine de îmbăiere în parfumuri scumpe. Am fost 100% sigură că turcu’ înţolit tare mişto era “sursa” când o coborât, alături de gagiu’ care maltrata o darabouka, în public.

Ştiţi episodu’ ăla din Tom şi Jerry, în care motanu’ viclean instalează capcana, iar şoarecu’ nebănuitor e purtat prin somn de mirosul de caşcaval? Roxa la Baba Zula. Parcă fumasem verde.

Iar muzica – fin’că pân’ la urmă despre asta-i vorba – contribuia enorm la starea de ultim drogat. Un tip punea nişte beaturi aparent simpluţe, dar cu un bas copleşitor, în timp ce ăsta cu turbanu’ şi celălalt cu darabouka îşi făceau de lucru la instrumente. Nimic spectaculos, credeţi? WRONG! A fost psihedelic de-a dreptul, iar când năvăleau şi turcoaicele pe scenă (o guristă şi-o dansatoare cu apendicele scos), ne arătau ele cine-i şefu’, cotropitor al dragii noastre ţări timp de atâţia ani. :))

M-o înduioşat momentul în care un moşulică tuciuriu, turmentat şi fără dinţi în gură striga fără încetare:

– Fata, aduceţi fata! Fata! Fata!

Dansatoarea, adică. O voia înapoi pe scenă, căci asta mai ieşea să-şi schimbe costumaţia. La un moment dat, nenea a dispărut, dar s-a întors prompt cu trei garoafe, pe care le-a aruncat pe scenă. :)

Turcii primesc puncte în plus şi pentru că o zis că le place muzica noastră, în special cea din Maramureş şi… Maria Tănase. :D Noah, la asta nu m-aş fi aşteptat. De fapt, nu m-am aşteptat la nimic. Erau singurii despre care n-aveam nici cea mai vagă idee ce să cred înainte de festival. Nu le ascultasem nicio piesă. Nici de-acum înainte n-am s-o fac. Baba Zula nu se ascultă în Winamp. Se simte (cu nasu’!) live.

În încheiere, o concluzie scrută asupra întregului festival: bis!

Poze cu Baba Zula găsiţi la mahmuri (daţi click, au straie foarte mişto!). Restul sunt de la Vasile.

Balkanik Festival 2011 – ziua 1

Posted on by
10

Pentru mine, Balkanik Festival o-nceput cu o mare dilemă: unde-i faimoasa Grădină Uranus şi cum ajung la ea? Pe site-ul festivalului scria un lucru, Fişioru’ voia să facem cu totul altfel, iar io… am mers pe mâna bărbatului, care se dădea mare că ştie, deh. Mare greşeală. Tramvaiul ne-o lăsat departe, iar Fişioru’ nu părea deloc deranjat de asta, drept pentru care ne-am ciondănit. L-am şi pălmuit în mijlocu’ ditamai bulevardului, l-am lăsat acolo şi am căutat Uranus 144 de una singură.

Ce debut… balcanic, mi-am zis oftând, în timp ce traversam labirintica Piaţă George Coşbuc, plină de câini, flori, mirosuri fetide şi ţigani de toate formele şi mărimile. La ţigănci zero barat pe lângă ce-i acolo.

– Poftiţi la flori, domnişoară! mă-mbie o ţigăncuşă.
– Ăă… îmi spui, te rog, cum ajung la Grădina Uranus?
– Dacă nu cumperi flori, nu-ţi zic, domnişoară! se şmechereşte asta mică.
– Thanks a bunch (=)))! îi spun ironică şi plec.

M-am ghidat după sunet şi am ginit intrarea în spaţiu’ concertistic, însă când să scot invitaţia, ia-o de unde nu-i. Îmi calc pe orgoliu şi sun Fişioru’. Dragu’ meu moldovean încă se chinuia să găsească Uranusu’. :)) O pornit înapoi spre locul certei, să vadă dacă nu cumva, în mijlocu’ războiului stradal de gherilă dintre noi, o fi picat invitaţia din geantă.

– Dă-o naibii invitaţie, mişcă-te-ncoa’! grăiesc nervoasă.
– Rox, e doar o hârtie scăpată pe jos în Bucureşti. Chiar crezi c-o ridicat-o careva? :D

Vă vine sau nu a crede, invitaţia noastră de două persoane zăcea pe asfalt, în mijlocu’ bulevardului arhicirculat. =)) Cum să nu iubeşti Bucureştiul?

Salijevic Orkestar

Deşi Romano Boutique prestase înainte să ajungem noi, când o-nceput sârbii să cânte nu era nimeni în faţa scenei. Mai în spate, pe nisip, se găsea însă un fel de public… timid, dezorientat, format din hipstăraşi dă Bucureşti veniţi să fumeze şi să socializeze într-un cadru cool, care demonstrează cât sunt ei de toleranţi şi de open-minded faţă de minorităţi. Şi oricât de mult mi-ar displăcea ideea de a-mi posta impunătorul posterior în faţa ochilor atâtor oameni, mi-am luat Fişioru’ şi ne-am aşezat la grilaj, fix sub nasul sârbilor (pe care-i ştiţi, desigur, din Underground-ul lu’ Kusturica – un film mortal, de-altfel) – lucru ce n-o rămas nesalutat cu respect de Slobodan Saljevic, prim-trompetist şi lider al orchestrei, printr-un thumbs up şi-un zâmbet plin de recunoştinţă. M-am topit. :)



Slobodan

trompetist full-time, gurist project-based

not his best pic, da’… el e :X

Până la urmă, s-o strâns de-un public decent, care-o gustat din plin bunătăţurile oferite de oamenii în alb de pe scenă. Mesecina, Bubamara, Kalashnikov o fost doar câteva dintre delicatesele servite. Inima-mi însetată după astfel de senzaţii îmi palpita în ritm de alămuri suflătoare, la care se adaugă ţiganul de la tobă (una, da? de-aia imensă, pre-hernie, de-atârnă de gât, te-ndoaie de spate şi-are un cineluş deasupra). Mă, apăi pe lângă că-i sarea şi piperu’ trupei, fiind singuru’ care nu tre’ să-şi scuipe plămânii-n instrumente, mi-o şi zâmbit tot concertu’, aruncându-mi fel de fel de ocheade! Şi cum bătea, şi cum mă privea… ah, teh eternal looove. :X

Vizibil deranjat de această neaşteptată idilă platonică, Fişioru’ zice sec şi iritat, făcând referire la stilu-i de bătut în tobă:

– 8-| Bine mă că-ţi zâmbeşte ţie maimuţa din Toy Story 3…

Nu ştiu cum îl cheamă, da’ Maimuţel i-o rămas numele. Cel mai frumos şi tobar Maimuţel ţigan ever. :D

Taraf de Haïdouks

Râdem, glumim, da’ la Taraf s-o strâns TOATĂ lumea în faţa scenei, de nu mai aveai loc să respiri de curioşi, fani, da’ mai ales de fotografi (trăi-v-ar famelia şi puşca-v-ar obiectivele cât China). Oricum, puţine lucruri m-o mai putut scoate din lumea haiducească odată ce-o-nceput a se dezlănţui armonia de patru/cinci viori, trei acordeoane, un ţambal, un contrabas şi-un fluier (şi dumniezo mă ierte dac-am uitat ceva, da’ mulţi erau!).


să nu credeţi că încap toţi într-un cadru

Am fost sedusă instant de tot ce se-ntâmpla pe scenă. Melancolia pământească, poezia bătrânicioasă, lirismul lăutăresc… ce mai, o voluptate care m-a făcut să plâng! Căci da, a voastră blondă iubitoare de balcanisme o vărsat o lacrimă când i-a văzut pe bătrânii din Clejani, care din banii de pe concerte au pus curent în tot satu’, care-o fost căraţi de Johnny Depp pe la Hollywood, încântând sute de vedete, da’ care au urcat pe-o scenă din România doar a doua oară, din câte-am înţeles. :) Nu judec. Nu ştiu a cui e vina, dacă ei cer prea mult sau nimeni nu-i cheamă pe nicăieri din cauza unor prejudecăţi stupide, da’ am citit bucurie-n ochii lui Caliu, Fluierici, nea’ Ilie şi tot restu’ de “clan” Manole sau care-or mai fi ei, generaţia mai în vârstă. Fericirea că sunt aplaudaţi şi apreciaţi în România. Empatia şi extazu’ c-am ajuns să-i văd live m-au copleşit, recunosc.


Fluierici

duet 1

Da’ mi-am revenit repede, că-i imposibil să nu te bucuri că trăieşti pe Brâu, Tot taraful şi o grămadă de improvizaţii care mai de care mai spectaculoase şi mai breathtaking. Dintre astea, m-o lăsat mască duetul dintre Caliu şi fii-so (care-arată exact la fel ca talentatu’ de tac-so). Nu există aşa ceva… Cu toate că Robert – aşa-l cheamă pe junior – n-are încă amploarea mişcărilor şi dexteritatea părintelui său mai experimentat într-ale viorii, un ochi neformat nici n-ar fi zis că mai are de recuperat 20 de ani până să se “tragă de chiloţi” cu maestrul Caliu. Iar vulpoiu’ ăsta bătrân era megaîncântat de ce-i poate fecioru’, pupându-l pe mână în semn de preţuire.


duet 2

Şi totuşi, de ce e Caliu superstaru’ tarafului? Dacă aveţi răbdare până la final, o să vă daţi singuri seama din filmuleţul ce urmează. Eu, una, eram cu falca pe asfalt când am văzut live. :)

De salutat şi iniţiativa cântăcioşilor să ne readucă aminte de marii Culaie şi Căcurică, ce n-o scăpat nepomeniţi în concert. Şi mai lăudabilă o fost piesa pentru Johnny Răducanu. Ţigani culţi şi simţiţi, v-aţi fi aşteptat să fie altfel? :)

O fost un concert suprarealist, care m-a înfiorat cu fiecare notă ce ieşea din instrumentele unor ţigani neşcoliţi, dar mai aplecaţi spre muzică decât o grămadă de conservatorişti băţoşi şi preţioşi. I love you, Taraf de Haiduci ce-mi sunteţi, şi vreau să vă văd mai des prin ţara noastră dragă.

Pentru că m-am întins cu sporovăiala, urmează un post despre ziua a doua. O părere mai avizată despre prima zi puteţi găsi la Vasile, care-i un tip super fain, pe-un suflet (balcanic, d’oh) cu subsemnata. Tot lui tre’ să-i mulţumesc şi pentru poze – săru’mâna, dau o bere!

Deftones. Bucureşti. 2011. După cinci ani…

Posted on by
3

I-am văzut pe Chino şi gaşca lui de Deftoneşi şi în 2006, pe când eram copil naiv şi încă neumblat la concerte. Dovada aici, aici şi mai ales aici. După cinci ani, s-o întors. Nu-mi imaginam să-i văd live o dată, apăi de două ori! “Şi-o să-i mai vezi”, spune Fişioru’. Eh, dac-or fi în aceeaşi formă ca azi, şi de zece ori… pe săptămână!

“Parcă-s fraţii tăi de la aceeaşi mamă!”, s-o mirat moldoveanu’ meu când am intrat în Arenele Romane şi-o constatat că nu eram singura-n tricou cu ponei alb pe el. Noah bine, recunosc: juma’ din populaţia concertistă purta acelaşi tricoi. Noroc că nu eram la concert Lady Gaga, să fugim acas’ spărieţi de fashion fail, să ne schimbăm. :D

Păi, ce pot să zic? Mâine dimineaţă, presa o să vă asalteze spunându-vă ce s-o-ntâmplat. Da’ nimeni n-o să vă spună cum s-o simţit. Ei bine, o fac io: răsfăţată. Mă, deci dumnezo cu indie vintage handmade music! Pana mea, se ascultă prea multe leşinătăţuri la ora actuală. Suntem (a se citi sunteţi, da? că io-s păh drumu’ cel bun!) parcă resemnaţi cu ideea că muzica şi-o atins apogeul la mijlocul anilor ’90 şi de atunci se tot reciclează. Ştiţi cum îs babele ălea alzheimeriste, care-şi cumpără loc de veci în cimitir şi coşciug din timp? Aşa-i şi societatea modernă; e comodă, cu speranţa-n muzică mai bună îngropată şi cu tot felu’ de genuri muzicale dubioase-n timpane. Doar pentru că ne e lene să ne deschidem minţile şi către… nu ştiu, altceva. Mai autentic, mai diferit, mai necontrafăcut, mai rău, mai vicios, mai septic, mai… viu. Căci ăsta-i, pentru mine, răsfăţu’ despre care vă povesteam. Ăştia-s Deftones. :)

Iar Deftones pot fi cum vor muşchii lor. M-o adus pe culmile extazului la Change (In the House of Flies), Passenger, Digital Bath şi Knife Party (cu toate că Chino iar n-o cântat înaltele, n-o făcut pe soprana pe partea aia de piesă… ruşinică!). S-o jucat, ghiduşi, ca-n tinereţile lor glorioase, pe Birthmark, Engine no. 9 şi… şi… pfuai, un final glorios: un 7 Words lung, etern, care m-o făcut să mă simpţăsc de parcă ieream iar la liceu, făcând trăznăi. :D Da’ cum m-am isterizat pe Elite, Rocket Skates (una dintre preferatele mele de pe ultimu’ album) şi My Own Summer, de s-o speriat şi Fişioru’ de muierea lui până atunci normală… :D Şi ştiţi cum, după fiecare concert, vă rămâne-n cap o piesă pe care o ştiaţi, da’ când v-o fost cântată live aţi redescoperit-o, de parcă aţi fi auzit-o pentru prima oară? Noah, io-s fixată pe Korea, care-o fost cântată… dumnezeiesc de heavy, tată. M-am înfiorat ca un peşte care se expandează de-ăla.


Arene la lăsarea nopţii, iubire eternă.

Arene noaptea, iubire dincolo de eternă. :X

Iar Chino… o slăbit şi s-o făcut tare fain. Atât de fain încât nu-mi mai luam ochii de la el. Why, if it isn’t fuckable the word I was looking for… :D (Ignoraţi-mă, asta era partea-n care trebuia să-i complimentez vocea…). Era pus pe şotii bătrânu’ Chino. N-o mai comunicat mecanic, ci o fo’ spontan, teatral şi comic. Yes, we could have had beautiful smart kids together. :))


atâta calitate s-o putut în dezmăţu’ ăla…

În deschidere i-am prins ca lumea doar pe Implant Pentru Refuz, în faţa cărora-mi scot pălăria, că-s duri şi mişto şi n-o uitat ce-i aia chitară. Deşi parcă n-aş fi vrut să-nceapă şi ei să cânte-n engleză… Anyway, s-o tuns Vita! :)) Şi încă-i delicios de sexy şi aşa, fără păr lung şi cu aparat dentar. Oare ce tre’ să facă să nu mai bălesc când îl văd? Damn men. :)) De la Luna Amară am prins doo piese, da-i mai văd vara asta, o dată-n Suceava şi înc-o dată la Peninsula. ;;) Oricum, lunari amărui ce sunteţi, mi se pare inadmisibil ca după voi să urmeze Paraziţii, iar voi să cântaţi Loc lipsă cu alt tip pe scenă, nu cu Ombladon. Like… wtf? Măcar de nu era nimeni altcineva. :)) M-am simţit… trădată. :))

Cât despre Paraziţii… i-am văzut cu dosu’. Adică stând la coadă la bere, că nu ştiu ce-o făcut, ce n-o făcut organizatorii, da’ ominii de la standurile cu băutură nu se mişcau deloc, da’ deloc. Oricum nu prea erau ceaşca mea de ceai, dacă mă-nţălegeţi.


am uitat a vă zice că Fişioru’ o auzit concertu’ mono, are-un dop de ceară în ureche; poate de-aia nu-i aşa încântat ca subsemnata tătă un rânjet :D

Şi-n final, transmit un salut pe-această cale tuturor celor pe care i-am văzut p-acol’, de la vreo înălţime sau alta: D, Lee (n-ai coborît nij de-al dracu’! :D), Maria, Silvia (nice to meet you, party animal :D) şi duşmanu’ Dorianu’ (ce-i mai bun la urmă :))).

And remember kids: God bless the Deftones! Data viitoare poate-i prind şi-ntr-un loc cu sonorizare mai bună, să simt basu’ ăla-n chept şi să-mi facă ţăndări timpanele chitara lu’ nea’ Fănică Carpenter cela. Pân’ atunci luaţi d-acilea un clip filmat naşpa, în condiţii vitrege.