Adevăru-i că tre’ să iubeşti cam mult o trupă ca să faci un veritabil tur de forţă şi de rezistenţă fizică aşa cum ne-am hotărât noi, adică io şi Runia, să facem. Sau să fii tânăr, în puteri şi o ţâră căzut în cap. Sau din toate câte-un pic. Atunci ştii de la bun început că are să iasă ceva incredibil de mişto, aproape de pragul irealului. :D

Aşa că iaca ce am împachetat noi tăt Tîrgu-Mureşu’ pentru o zi şi duse am fost cu acceleratu’ de Bucureşti. Dej dacă o dispărut câteva ore cătunu’ ista de pe hartă, noi suntem de vină. Având în vedere că prea am pendulat cu decizia între Gramachica Academiei şi DEX, am ataşat până şi Palatu’ Culturii la ultimu’ vagon, să fim sigure că nu ne lipseşte nici o carte pentru lunga călătorie de mai bine de 10 ore. Asta a fost aşa, un moft, pentru că ieftineala era de două ori mai mare decât cu tradiţionalul maxi-taxi, iar noi, studente sărace fiind, am preferat varianta asta. Plecarea la 7 şi ceva seara, sosirea la 5 şi ceva dimineaţa. O splendoare, nu-i aşa ? :))

Până la urmă da, a fost cam mişto. Cât timp am stat pe locurile noastre, înghesuite în compartiment cu o unguroaică literată care dormea intermitent, iar în pauze băga mare din ceva roman în, hat persze, maghiară, precum şi cu un familion format dintr-o tanti şi vreo tri copchile care benoclau ochii cât roţile de TIR către noi, io şi Runecica ne-am cuibărit în bancheta comodă şi frumos tapiţată cu chelea p…eştelui a CFRului şi ne-am uitat la Ice Age 3.

Care Ice Age 3 îi bestial, ne-am spart de râs. Foarte mişto că n-au omorât eştia seria şi chiar au scos ceva foarte fain din partea a treia. La faza cu “I THOUGHT YOU WERE A FEMALEEE!!!”, văzută în timp ce staţionam în Deda, cre’ că au avut ceferiştii ceva dificultăţi la schimbarea locomotivei de la cât de tare săltau vagoanele şi noi cutremurându-ne de râs isteric în ele.

După Deda am trecut pe electrică şi, cum electricele-s în general mai cool, de la chitare pân’ la locomotive, am zburat ca gându’ şi ca vântu’. Ne-am şi găsit compartiment gol în care-am rămas pân’ la finele voaiajului. Şi-am dansat pe Zdubi, şi-am băgat nişte Faith No More şi am mai dat din cap pe-acolo, cu perdelele trase, pân’ am eşuat extenuate pe bancheta, cu rucsacurile sub ţeste. Pe când sesiunea de chill era în toi, dă năvală peste noi un unu’, pe la 30 de ani, care se scuză instant şi insistent de parcă o întrerupt orgia care avea să salveze populaţia pe cale de dispariţie a planetei. Nu mică mi-o fost mirarea când, peste maximum 5 minute, a intrat iară şi a vrut să discute ceva între patru ochi cu, evident, subsemnata.

Ai dracu’ fani, îmi zic ieşind din compartiment, în timp ce Runia privea amuzată spre mine, nici păh tren nu mai scap de ei !!!! :)) Şi într-adevăr, i-am cam căzut ăstuia cu tronc din prima pentru că, abureala jeamului de CFR maică, seamăn cu o tipă de care lui i-a plăcut fefefe mult. Că am păr frumos, ochi frumoşi şi îmi stă bine cu ochelarii, îs studentă la litere ? Io rămân catatonică, blestem în gând ziua în care mi-am ales rame de ‘telectoală şi ascult mai departe siderată. Că-i din Sibiu, că-s doar 110 km de-acol’ până-n Mureş, nu-i dau număru’ meu de telefon ? Adevăru-i că nu era your random scaiete, agăţătoru’ de pe toate drumurile pe toate gardurile, aşa că îmi era cam cumva faţă de el şi i-am zis că mă mai gândesc după ce mă hodin olecuţă. Iar el, simţit, a zis că o să-i fie ruşine să intre peste noi dacă dormim, iar io am ridicat din umeri, că deja asta nu mă mai privea. :)) Evident, cum am zbughit-o înapoi către Runia am şi ameninţat-o c-o las fără ghid pân Bucale dacă nu se face că doarme până dincolo de Gheorgheni. Şi aşa am scăpat şi io, idola simţită, de fanu’ simţit la rându’ său, fără număr de telefon împrăştiat  în zări. :))

La o oarecare oră târzie din noapte sau devreme de dimineaţă, depinde, Runia m-o părăsit pentru lumea viselor şi am rămas io, hiperactivă până-n ultimu’ fir de păr, să admir peisaju’ întunecat de-afară. Se vedeau aşa mişto luminiţe de veioză pe Valea Prahovei, în câte-o căbănuţă, de mă şi gândeam ce fain o fi de persoana de dincolo de draperii, cum mai citeşte ea… sau dacă-s două persoane, cum se mai întâmplă altceva în liniştea aia solemnă. :X :))

Cumva, pe la 6 dimineaţa, am ajuns şi-n Bucureşti. Am reanimat-o pe Runia cea monosilabică cu nişte Tic Tac şi am pornit spre Parcul Izvor, nu înainte de o tentativă eşuată de ţepuire din partea unui taximetrist, la ieşirea din gară, când căutam şi noi din privirile noastre adormite o gură de metrou întru scoborâre. Ştiam că-i acolo, la ieşirea din clădire, da’ pune-te cu omu’ nedormit.

– Căutaţi un taxi ?
– Nu…
– Doriţi să ajungeţi undeva ?
– La o gură de metrou.
– Ah, este una acolo, după blocul din faţă (care bloc din faţă era la mai puţin de 150 de metri şi vedeam M-ul care marks the spot cum văd Dâmboviţa de pe pod, n.a.). 10 lei şi vă duc.

10 lei ?! Excuse you ? What what in the butt ? 8-| Cât tupeu poţi să ai, acum sincer ? :)) În fine, am umblat cu picioarele noastre alea care ating pământu’ până acolo, fără să băgăm bănuţi în buzunarul şmecheraşilor care ne iau de provinciale cu mintea hodinită. Eram hobosite, bă, ce ştii tu… :)) Better luck next time. NOT.

Ieşind de la metrou, am găsit această privelişte, pe care Runia o sorbea din priviri şi din cauza căreia eu auzeam, din două-n două minute: “HIIIIIII tuh, cât îi de faină, mai fa-i o poză !”.

la cererea Runiei, Casa Popoului early in the morning !

Ditamai pustietatea de parc la 7 dimineaţa doar pentru noi, plus un vânt sălbatec ce ne răvăşea pletele. În consecinţă, ce puteau două fete cucuiete să facă altceva decât să-şi înfigă căştile în urechi şi să se opintească în opinci pe Haydamaky şi Bună dimineaţa Zdubilor. :)) Şi dă-i, şi rupe-te, şi lumea privind stupefiată, şi fericirea şi nepăsarea de pe lume ! :))

gol, cum îi şade bine parcului imens :D

nue due :))

fiinţe la orizont…

După 8 a apărut în peisaj şi cel mai frumos golden retriever pe care l-am văzut vreodată, Raţă. Şi “cel mai…” nu se opreşte aici, continuă cu: blond, zburdalnic, bălos, adorabil, jucăuş, sprinţar, neastâmpărat, zvăpăiat, toate sub aceeaşi blană îngrijită de S. :D Inutil să zic că eram tot călare pe bietu’ animal, sufocându-l cu dragostea-mi nestăvilită, de unde derivă şi următoarele poze: alea mişto ale mele, alea bune de galerie de artă ale Runiei. :))

scotocind pe sub bancă după Răţuşca cea căscată

=)) I love that look !

scratchin’, he luvz it. :D

în toată splendoarea sa blănoasă

îl mituiam cu mingea să se uite-n ochelarii mei

noi ;))

tăvălitu’ prin iarbă, la mare căutare ;)

încă una cu Casa, la cererea publicului…

nu, nu-l caut între dinţi :))

la plimbare

v-o fost dor ?

la punctu’ de întâlnire, cel mai vegetarian dintre consumatorii de copănele de iarbă şi trifoi la proţap :))

Mai departe am plimbat-o pe Runia pe unde-am putut/ştiut, cu harta-n mână ca să fiu sigură că nu-mi dau străzile şi obiectivele semituristice cu virgulă: Calea Victoriei, Pasajul Villacrosse, Humanitas Kretzulescu, Anthony Frost, Universitate, TNB, Muzeul Ţăranului Român, al său Cărtureşti şi… Drumul Taberei. :))

dacă nu ştiaţi ce să faceţi cu doojdoo de meleoane, pe Calea Victoriei e răspunsul !

Runia şi-a luat câteva cărticele din librării, da’ io am stat pe tuşă de data asta, cu toate că mi-a rămas gandu’ la cărămida aia de Stephen King’s IT care se găsea cu doar 39 de lei la Anthony Frost. :| Mi-am zis că oricum începe mintenaş facultea şi iar aş avea timp de lecturile proprii abia peste un an, deci n-are rost să stea atâta în bibliotecă, umplându-se futilmente de praf.

Apropo de Anthony Frost, ioi ce librari prietenoşi au ! Care te salută de cum păşeşti pragu’ şi-ţi zâmbesc atât de afabil, parcă eşti client de zi cu zi. Şi culmea, nici măcar nu o percep ca pe o strategie de marketing, o amabilitate falsă; oamenii ăia chiar se simt bine cu clienţi prin preajmă ! Mai ales un oarecare librar tânăr şi drăguţ, care de cum am intrat s-a dat jos de pe scara pe care era cocoţat, aşezând cărţi pe rafturi, a venit către noi şi cu un rânjet ilescian, cu buzele pân’ la tâmple, a grăit către aceleaşi doo fete cucuiete, adecă noi:

– Aveţi nevoie de mine ?

La care noi ne-nroşim, ne uităm cu subînţeles una către cealaltă, având în cap amândouă cam acelaşi răspuns, şi anume “well, if you put it that way…”. :D Evident că-i zic Runiei ceva referitor la asta la ureche, evident c-o fac cu volumu’ dat prea tare, că al’fel gafa nu putea să-şi continue firesc cercul vicios. Colega librară începe şi ea să râdă, ăsta-şi dă seama de ce i-a ieşit (intenţionat ? :)) ) pe gură, fâstâceala e în floare, iar noi ne afundăm printre cărţi, încercând să ne revenim din îmbujorare. Eh, librari dulci ca-n Bucureşti… sigh… :))

Înainte să ajungem la Jen pentru prânz, un duş-viteză şi o smotocire de pisică hiperactivă şi drăgăstoasă care, dumnezo, era cam îndrăgostită de mine, am tras o fugă şi pân’ la Muzeul Ţăranului Român şi clubu-i aferent, unde am mâncat cea mai bună plăcintă cu mere în iarnă, iar acum am testat-o şi pe aia cu brânză dulce. 8 lei, 300 de grame (!!!), sirop de caramel deasupra, foi subţiri şi muuuultă brânză. Nici la stafide nu s-o zgârcit, iar scorţişoara din aia cu mere chiar se simte ! Dac-aş trăi în Bucureşti, numa’ de-acol’ aş cumpăra, sunt absolut geniale. Recomand călduros. :D

iubesc locu’ ăla, iar clădirea e nepreţuită

plăcinta mea cu brânză, bunăciunea bunătăţurilor

plăcintă cu brânză, insist :))

ce-o rămas din ce-o devorat Runia din a ei cu mere

e naşpa, da-i ultima, jur =))

Vine şi partea a doua, concertu’ propriu-zis, miiintenaş.