Ăsta e clar un fel de antighid, un “aşa nu” care să vă atenţioneze că puteţi să şi păţâţi diverse dacă vă căraţi cu ia-mă nene şi fără bani la mama naibii, cum am făcut io, la aproape 600 de km de casă. Cu toate astea, însă, am sfidat orice lege calitate-preţ, m-am înscris la master împotriva tuturor legilor firii (şi împotrivirilor cu lacrimi ale familionului) şi mi-am luat şi “concediu” p-ormă. O meritat. :D

***

Înainte să plec, zile-ntregi o trebuit să suport o tortură psihologică de cea mai joasă speţă. Muma mă lua când cu binişoru’, când cu bocete şi scâncete, când cu urlete, să nu care cumva să meargă odoru’ să deie admitere-n Bucale. Mă rog, povestea-i lungă, da’ un accident de maşină şi nişte rate mai târziu, ai mei băgau la înaintare netăgăduitul motiv că dacă nij bani de mers la interviu n-au să-mi dea, de unde or avea ca să m-ajute cu chiria până-mi găsăsc de lucru ? Dreptu-i, ziceam io, da’ nici să rămân în oraş nu-i treabă, când tătă cultura-i în capitală, ‘tu-le institutele culturale, librăriile şi editurile ce nu s-or mutat în Ardeal… În fine, cred că singura lor speranţă ierea să nu intru la bujăt sau să nu intru deloc !

D-apăi vă imaginaţi cât mi-o mai abrutizat neuronii, că în momentu-n care-am ieşit pe uşă, am făcut-o mai mult din inerţie, târându-mă şi neavând nici un chef. Atunci era momentu’ să mă fi luat cu forţa, să mă fi trântit pe-un fotoliu şi să-mi fi zis “pe-aici nu se trece !”. Credeţi c-aş fi reacţionat ? Mi-aş fi acceptat trista soartă fără să crâcnesc, doar să se termine tătă prăpădirea odată. Noroc că nimeni n-o ştiut asta şi am apucat să ies păh uşă, însoţită de acelaşi credincios Fişior… că de-mi luam cuţu de pază nu-mi ierea mai fidel şi degrabă săritor la ananghie ca moldoveanu’ aista. :D

Scurtă socoteală: 400 de lei tura trecută, salvaţi din draga de bursă de studiu din care s-o dus aşa: 150 pe taxa de admitere, 40 pe drum, 30 de lei transport prin Bucale + multe sticle de apă rece => AM PLECAT LA DRUM CU 170 DE LEI. Da, două persoane. (!!!) …  Doamne, proşti suntem. =))

La capitală

Nici n-am apucat să ieşim din oraş, că io deja voiam să-mi schimb pantalonii în benzinărie. Nu’sh di ce simţeam (în urină, vorba cuiva) că-n ăia tri sferturi mi-i/îmi va fi frig la un moment dat, deşi afară era soare şi caniculă. Fişioru’ o zis să termin cu prostiile, da’ io nu şi nu, că vreu să-mi iau blugii ăi’ lungi pă minie. Iaca aşa, evident, orice excursie miştoacă începe c-un popas. \m/

După ce mi-am făcut hatâru’, mai lipsea numa’ şuba pe mine. Şi-aşa am stat la dospit în soarele amiezii la ocazie, io cu BV şi Fişioru’ cu B, sigur că el prinde ceva direct dacă inversăm rolurile. Desigur… :-@

După vreo oră jumate în care iar m-am ars cu model ca ultimu’ tractorist din Valea Seacă, o oprit un tip de mai puţin de 30 de ani cu maşină bengoasă, să tot fi fost Merţan. N-am înţeles de ce mergea la Sibiu prin Braşov dacă tot era în Mârgu-Tureş, da’ nici n-am întrebat de teama să nu se prindă că-i absurd ce face şi să nu mai meargă. :D

Pe drum nu ştiu cum vine vorba de mare. Io şi Fişioru’ ne oprim brusc din conversaţie şi ne privim cu subînţeles.

– Ia-ţi gându’, n-avem bani ! zic io, deşi ceva dinăuntru meu se entuziasma deja tot mai tare.
– Dacă o iei aşa, niciodată n-o să ai destui bani încât să zici că poţi să mergi liniştită undeva, vine replica moldoveanului.
– Avem sub două milioane şi tre’ să stăm câteva zile bune-n Bucureşti, omu’ lu’ Dumnezo, răspund io deja râzând.
– Dej merem, zice Fişioru’.
– Merem, aprob io.

=))

Tipu’ care conducea (care mai era şi bunăciune pe deasupra) cre’ c-o auzit pe unde avem noi de gând să ajungem, căci odată ajunşi în Braşov n-o vrut să ne ia banii. :D Ba mai mult, ne-o urat drum bun şi ne-o zis să mergem cu autobuzu’ pân’ la ieşire din oraş. I-am mulţumit politicos şi am plecat.

Ne-am urcat într-un 5, sfătuiţi de tanti care vindea bilete să mergem până la capăt de linie. Când am ajuns, Braşovu’ tăt nu s-o terminat, da’ nici nu ştiam exact ce să facem, că-n zare munţii nu arătau foarte prietenoşi. Ba chiar se lăsase un fel de noapte peste zi şi-n zare se vedea cam aşa. Not good. Evident că-n maxim cinci minute s-o dezlănţuit iadul şi pe străzi o-nceput să curgă un fel de potop. Noi eram însă calmi, sorbind cu nesaţ din aerul curat de munte, urându-i pe braşoveni că pot inhala sănătace curată după fiecare ploaie… deci mai tot timpul. Şi aşa, la adăpostul staţiei de otobuz, mai şi arătam semnul cu B din când în când. O trecut chiar şi Pepe Diamant 2, cel care ne-o dus adus în Braşov din Bucureşti în episodul trecut, da’ în haosu’ ăla nu ne-o văzut. :( Dammit.

Dar măcar aveam blugii pe mine şi nu nişte foiţe de pantaloni tri sferturi. Rock ! \m/

Am mai mers c-un otobuz pân’ la capăt de linie, da’ tot nu era suficient, căci trebuia să mai trecem un pod şi să stăm şi după drumu’ ce vine din Săcele, să ne dublăm şansele de reuşită. Aşa că hai… încă vreo 2 km de mers pe jos ne-o făcut pe noi ? :)) Pe drum, vedem pe cineva îmbrăcat într-o mascotă care făcea reclamă la un supermarket ce-o devenit non-stop. Mă uit lung şi tâmp; se benoclează şi Fişioru’.

– Pinguin, decretez.
– Delfin, mă contrazice Fişioru’.

Mai facem tri paşi.

– Nu te supăra… ce eşti ? îl întreabă moldoveanu’.
– Balenă, i se răspunde din interiorul masivului costum.
– Balenă-n munţi, ahahahaha ! Mişto ! Sănătate ! spune Fişioru’ râzând în timp ce şi io hohoteam în neştire. :))

Într-un final, după mai bine de două ore petrecute la poalele Tâmpei (veci n-am înţeles de ce TÂMPA… out of all possible names !), stăteam la ieşire din oraş. N-o trecut un sfert de oră şi eram într-un Logan, în drum spre Otopeni, că acolo aveau treabă cei doi din maşină, un el şi o ea, aşteptând pe cineva la aeroport. Omini cu mult bun-simţ şi tare cumsecade. :) Le-am dat 10 lei, ne-au zis că mai avem câteva sute de metri de mers pe jos până la prima staţie de autobuz, am mulţumit şi nu după mult timp ne-am urcat într-un 783 până la Casa Presei.

… Ierea deja noapte şi la Casa Presei l-am pescuit pe-un fost coleg de liceu de liceu de-al Fişiorului, Bădă(luţă), alt moldovean aflat în Bucureşti, de data asta pe motiv de înscriere la Academia Militară. :> De-acolo un 335 ultraplin până prin Pantelimon, unde aveam de găsit Cougar’s den. Evident că nu am găsit scara din prima şi i-am purtat pe săracii moldoveni noaptea printre blocuri şi alei şi băjeţaji dăh cartier, gie, şi muuulţi maidanezi lătrători, fiindcă deşi am mai stat acolo şi la Sonisphere, mereu am circulat cu taxiu’ când mă înturnam. Inutil să mai zic că peste câteva zile, plimbându-ne pe bulivar, vedem pe blocul cu pricina ditamai afişu’ Orange pe care scria mare numărul scării. Noah, dumnezo. Păţăşti, blondo. :))

Cum Cougar era dus la mare pe biclă fo’ două săptămâni, garsoniera era doar a noastră. Sau ar trebui să zic “decât a noastră”, că doară eram acolo, în decâţime. Păi nu ? Parcă “sudişti” nu mai sună suficient de peiorativ, deoarece dă informaţii despre localizarea geografică, “mitici” e suflat… ta-daaaah: “decâţi” e perfect. Şi mai mişto ar fi ironia muşcătoare “genişti”: îs mulţi cât o armată, sunt geniali şi zic mereu “gen”. =)) Just kidding. I love them all. Srsly.

Revenind. Noaptea aia s-a băut bere de-acasă, cumpărată din Bucureşti. Neumarkt, ce altceva ? :)) Fişioru’ şi Bădă mi-o povestit o grămadă de trăznăi din timpul liceului, iar undeva pe la 3 am căzut toţi laţi de oboseală. A doua zi ăştia o mers să vadă Casa Poporului (pe care io deja o cunoscusem…). Io cică am rămas acasă să mai învăţ pentru admitere. Evident, am dormit cât îi ziulica de lungă. Când o sosit Fişioru’, ne-am pus pe halit ce-am adus cu noi. Şi fiindcă my homemade pizza făcută de muma începea să se usuce datorită căldurii, am mâncat pizza unsă cu pateu, care o alunecat cu apă de Dâmboviţa pusă la pet şi răcită la frigider. \m/ De fapt, asta o fost hrana de bază în cele câteva zile de stat în capitală.

A doua zi dimineaţa, în ajunul interviului pentru master, Fişioru’ o gătit plăcintă de cartofi în timp ce io am făcut o scurtă baie. Ies curată, fresh, cu părul ud…

– Ce oare poate să miroasă în halu’ ăsta ?! mă loveşte dintr-o dată ca un retevei pe după ceafă.
– Apăi… miros de plastic ars, hihi. Cred c-am ţinut tigaia la foc prea mare, se disculpă Fişioru’.

Blestem cât blestem şi-mi pun şi spray-u’ de corp la mine, ştiind ce odoare minunată de plastic prăjit avea să se îmbibe în pleata mea cea jilavă. La interviu. Just awesome. M-oi duce la Cărtărescu să-i zic de la o distanţă considerabilă: “Hey Cărty, I smell so bad you don’t want me near you. Dă-mi 10 ca să plec. ;;) “

APROPO ! Ştiaţi că pe undeva între Ploieşti şi Bucureşti există o localitate, o comună, ceva, pe care o cheamă Jilavele Fierbinţi ? =)) Să mă fi scremut intelectual să găsesc un nume cu o conotaţie sexuală mai puternică şi n-aş fi găsit.

În fine. Puneţi un pix d-ăla de 20 de bani în foc, înmulţiţi mirosul cu 1000 şi v-aţi putea apropia de feelingu’ din apartament la acel moment. Ne-am şi ameţât de cap la cât era de puternic, dar cumva, cu un taxi pentru că, of corz, eram în întârziere, am ajuns şi la Universitate. Acolo m-am întâlnit cu Ale şi cu Elena, cele care-mi vor deveni în viitorul apropiat colege de apartament, aşa că veţi mai auzi de ele. :D Fiecare ne-am înscris la alt master. Tri ardelence o vinit să facă orânduială “la capitală”. \m/ Elena urma să intre la interviu şi era tare relaxată. O fost prima despre care am aflat c-o reuşit la bujăt. Ale, în schimb, era mai circumspectă, ca să nu zic de-a dreptu’ disperată că ăia ai ei o torturat-o psihic pen’ că ierea din provincie. Aşa cum mă aşteptam, Ale făcea ce ştia ea mai bine: being a drama queen. :)) O intrat prima la masteratul ei, cap de listă. Am rămas io.

Pai… m-au intervievat un tip şi Ioana Pârvulescu. Noroc că nu ştiam că sunt faţă în faţă cu Ioana Pârvulescu; am aflat p-ormă. :)) Nu m-au chinuit mult, maxim 7 minute, în care am rămas uimită că… io chiar mi-am deschis gura şi am legat trei fraze coerente la un interviu. În viaţa mea n-am mai fost la vreunu’ şi tare frică mi-i de ele. Era să mă blochez când m-o-ntrebat cum aş promova propria mea colecţie de cărţi (e.g. Raftul Roxanei :)) ). Dup-aia am dres-o şi singura apostrofare a fost că metodele mele ar cam falimenta editurile. Oh well… cum se procedează de fapt cu promovarea de la ei tre’ să-nvăţ. Cum care “ei” ? Păi îmi vor fi profi, printre alţi meseriaşi, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. :X

A urmat apoi o jumătate de zi de promenadă prin centrul Bucureştilor, în aşteptarea afişării rezultatelor. Io şi Fişioru’, o ardeleancă ş-un moldovean. :D Am luat la talpă toate librăriile din zonă, apoi ne-am plimbat asudând pe la Operă, apoi pe Magheru şi terasele de lângă… şi tooot aşa până ni s-o lungit urechile de foame. Ne-am cumpărat o sticlă de Nestea, o pungă cu turtă dulce şi trei covrigi proaspeţi, aburinzi şi delicioşi. Am ales să prânzim astfel pe lângă fântâna de la Universitate, la peste 30 de grade.

Cum era de aşteptat, ceva tăt trebuia să se-ntâmple. De data asta, o chestie care chiar m-a impresionat. Cum ronţăiam noi la covrigi pe o băncuţă din faţa fântânii, apare lângă noi un aurolac tuciuriu. Când zic aurolac, mă refer la unul dotat cu tot tacâmu’, inclusiv punga mirositoare a diluant şi probabil şi neşte păduchi. A cerut ceva de mâncare. Io şi Fişioru’, hămesiţi şi săraci, ne-am făcut că nu-l băgăm în seamă. Aurolacu’ n-a insistat, a rămas doar să privească. Ni se uita în gură. Noi discutam ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, deşi mirosul de diluant ne lua minţile. Era insuportabil şi obsedant deopotrivă. :D Când a venit vremea să împart al treilea covrig cu Fişioru’, mi s-o făcut milă, deşi era ultimul. Aurolacu’ se uita fix la el, deşi nu zicea nimic. Sufla în pungă. Pe când mă pregăteam să-i zic Fişiorului că am de gând să-l împart la trei, acum că ştiu niţel ce-nseamnă să faci foamea, apare lângă noi un tip în uniformă. Presupun că era ceva gardian pe la fântână sau la vreo firmă din apropiere.

– Hai, du-te de aici, deranjezi lumea, îi spune liniştit aurolacului.
– Nununu!!!! începe să strige împricinatul, legănându-se şi strângând punga la piept.
– Hai, te rog frumos să pleci mai încolo, continuă în acelaşi ton paznicul, punându-i mâna pe umăr.
– NUNUNU!!! Lasă-mă !
– Te rog du-te mai încolo, nu mai sta aici.
– Du-te tu ! Du-te-n pizda mă-tii !! urlă aurolacul privind în gol.

Io şi Fişioru’ deja ne simţeam prost. Gardianul avea şi instrument d-ăla de ciomăgeală, ca jandarmii. Eram siguri că se lasă cu scandal. Însă, spre uimirea noastră, numa’ ce auzim din gura paznicului prefăcut indignat, pe acelaşi ton calm:

– Da’ de ce vorbeşti aşa cu mine ? Eu n-am vorbit urât cu tine. Te-am rugat foarte frumos, chiar.

Aurolacu’ a tăcut şi cred c-am citit în ochii lui vinovăţie. :) Cu la fel de multă blândeţe, gardianul l-a convins până la urmă şi l-a condus până mai încolo, loc din care aurolacul a părut că ştie încotro se-ndreaptă. În scurt timp a dispărut de tot.

Oarecum puşi pe gânduri, ne-am hotărât să aşteptăm rezultatele la litere, înăuntru. Ne-am cuibărit pe-o bancă de marmură, la răcoare, aşteptând să coboare cineva cu foaia cu rezultatele. Nimeni nimic. Era deja cam 6-7 seara. Nu-i bai, aşteptăm ! Zăcând astfel, observam ce se întâmplă în jur. Facultatea e păzită de vreo trei tanti late-n umeri şi înalte cât dulapu’, ale căror rol nu e doar cel de străjuire a instituţiei, ci şi cel de acompaniere a indivizilor veniţi să caute ceva prin ea. Îi plimbă cu liftul, îi duce în cutare amfiteatru etc. Buuun. Face-se că peste o zi urma să fie admiterea ai’ mare la facultate; în consecinţă, tăţ’ părinţii, bunicii şi rudele de diverse grade veneau şi întrebau tăt câte-o chestie, să fie siguri că plozii lor, viitori boboci, ajung unde trebe a doua zi dimineaţă.

Tot aşa şi un bunic (presupun). Şi iaca aşa a avut loc următorul schimb de replici, taman în interiorul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. =))

– Bună ziua ! Nu vă supăraţi, am pe cineva care mâine are admitere… Când începe şi ce mai trebuie să aducă ?
– Decât cu pixu’ să vină, mâine dimineaţa la ora 7 ! îi răspunde o tanti-tanc din cele trei.

Pfuai, decât ce râs m-o pufnit ! Decât noroc că m-am înfundat cu nasu’ decât în tricoul Fişiorului şi am putut decât să râd spasmodic, în linişte, zic, gen. Gen, zic. :))

De fapt numa’ de râs nu-mi ardea mie. Emoţiile erau în toi şi cum foaia aia întârzia să apară, ne-am hotărât să urcăm noi până la etajul 1 şi să vedem dacă nu era afişat pe-acolo ceva. Ei bine, era. După ce mi-am sunat buburuze, Irinuţ, Diană şi tăt ce-aveam mai apropiat să le dau vestea, am sunat-o şi pe muma zicându-i în felul următor:

– Noah servus, mumă ! S-o afişat rezultatele. Din păcate, mă simt nevoită să te anunţ că nu mai tre’ să scoţi şampania de la frigider sau să apeşi butonu’ de Play făcând party pe Macarena şi Coco Jambo după ce închizi. N-ai motiv de bucurie, am luat 9.25 şi-s bu-je-ta-ră ! Am intrat !
– Ioi, tu copilă… :(

Previzibil, nu ? :))

După calmarea spiritelor, tolănită pe-o bancă aproape de Cişmigiu, am îmbrăţişat Fişioru’ şi-o-nceput partea diluviană. De ce ? Că urmează să mă mut în Bucureşti, evident, şi nu-s mai aşa înfiptă ca atunci când am mai încercat o dată asta, acum trei ani. Daaar melodrama asta necesită un post separat. Ideea e că m-am cam smiorcăit pe-acolo, hipersensibiloasă cum eram, la capătul puterilor după o licenţă şi o admitere dată, plus un război psihologic venit ca bonus. Dar eram bine. Sunt bine. ;))

P-ormă ne-am dus către centrul vechi, unde ne-am întâlnit cu Ale şi o prekină de-a ei, să sărbătorim. Am dat vreo trei ture pe-acolo. Terasele sunt inimaginabil de mişto pe timpul nopţii. Arhipline. Lumea viermuieşte şi tot câte-un alt gen de muzică se aude la tot pasul. Mai există şi localurile care se respectă şi-şi aduc muzicanţi proprii. Ca de exemplu frumosul caz al restaurantului cu specific maghiar, recognoscibil după ditamai sigla UDMR/RDMSZ care veghează la intrare. :)) Pentru două secunde, m-am simţit ca acasă. E un alt univers acolo, în inima oraşului. Aia e esenţa binelui şi răului bucureştean.

Ne-am cinstit şi omenit în Big Mamou (deh, tot club de ruacheri), după care am purces cătră căşi, fără nici un plan pe-a doua zi. Habar n-aveam că-n dimineaţa următoare aveam să ne decidem să purcedem mai departe… spre Constanţa.

P.S. Până la postarea următoarei părţi nu va mai trece o lună. In fact, you might actually be surprised. :D