Pentru mine, Balkanik Festival o-nceput cu o mare dilemă: unde-i faimoasa Grădină Uranus şi cum ajung la ea? Pe site-ul festivalului scria un lucru, Fişioru’ voia să facem cu totul altfel, iar io… am mers pe mâna bărbatului, care se dădea mare că ştie, deh. Mare greşeală. Tramvaiul ne-o lăsat departe, iar Fişioru’ nu părea deloc deranjat de asta, drept pentru care ne-am ciondănit. L-am şi pălmuit în mijlocu’ ditamai bulevardului, l-am lăsat acolo şi am căutat Uranus 144 de una singură.

Ce debut… balcanic, mi-am zis oftând, în timp ce traversam labirintica Piaţă George Coşbuc, plină de câini, flori, mirosuri fetide şi ţigani de toate formele şi mărimile. La ţigănci zero barat pe lângă ce-i acolo.

– Poftiţi la flori, domnişoară! mă-mbie o ţigăncuşă.
– Ăă… îmi spui, te rog, cum ajung la Grădina Uranus?
– Dacă nu cumperi flori, nu-ţi zic, domnişoară! se şmechereşte asta mică.
– Thanks a bunch (=)))! îi spun ironică şi plec.

M-am ghidat după sunet şi am ginit intrarea în spaţiu’ concertistic, însă când să scot invitaţia, ia-o de unde nu-i. Îmi calc pe orgoliu şi sun Fişioru’. Dragu’ meu moldovean încă se chinuia să găsească Uranusu’. :)) O pornit înapoi spre locul certei, să vadă dacă nu cumva, în mijlocu’ războiului stradal de gherilă dintre noi, o fi picat invitaţia din geantă.

– Dă-o naibii invitaţie, mişcă-te-ncoa’! grăiesc nervoasă.
– Rox, e doar o hârtie scăpată pe jos în Bucureşti. Chiar crezi c-o ridicat-o careva? :D

Vă vine sau nu a crede, invitaţia noastră de două persoane zăcea pe asfalt, în mijlocu’ bulevardului arhicirculat. =)) Cum să nu iubeşti Bucureştiul?

Salijevic Orkestar

Deşi Romano Boutique prestase înainte să ajungem noi, când o-nceput sârbii să cânte nu era nimeni în faţa scenei. Mai în spate, pe nisip, se găsea însă un fel de public… timid, dezorientat, format din hipstăraşi dă Bucureşti veniţi să fumeze şi să socializeze într-un cadru cool, care demonstrează cât sunt ei de toleranţi şi de open-minded faţă de minorităţi. Şi oricât de mult mi-ar displăcea ideea de a-mi posta impunătorul posterior în faţa ochilor atâtor oameni, mi-am luat Fişioru’ şi ne-am aşezat la grilaj, fix sub nasul sârbilor (pe care-i ştiţi, desigur, din Underground-ul lu’ Kusturica – un film mortal, de-altfel) – lucru ce n-o rămas nesalutat cu respect de Slobodan Saljevic, prim-trompetist şi lider al orchestrei, printr-un thumbs up şi-un zâmbet plin de recunoştinţă. M-am topit. :)

Slobodan

trompetist full-time, gurist project-based

not his best pic, da’… el e :X

Până la urmă, s-o strâns de-un public decent, care-o gustat din plin bunătăţurile oferite de oamenii în alb de pe scenă. Mesecina, Bubamara, Kalashnikov o fost doar câteva dintre delicatesele servite. Inima-mi însetată după astfel de senzaţii îmi palpita în ritm de alămuri suflătoare, la care se adaugă ţiganul de la tobă (una, da? de-aia imensă, pre-hernie, de-atârnă de gât, te-ndoaie de spate şi-are un cineluş deasupra). Mă, apăi pe lângă că-i sarea şi piperu’ trupei, fiind singuru’ care nu tre’ să-şi scuipe plămânii-n instrumente, mi-o şi zâmbit tot concertu’, aruncându-mi fel de fel de ocheade! Şi cum bătea, şi cum mă privea… ah, teh eternal looove. :X

Vizibil deranjat de această neaşteptată idilă platonică, Fişioru’ zice sec şi iritat, făcând referire la stilu-i de bătut în tobă:

– 8-| Bine mă că-ţi zâmbeşte ţie maimuţa din Toy Story 3…

Nu ştiu cum îl cheamă, da’ Maimuţel i-o rămas numele. Cel mai frumos şi tobar Maimuţel ţigan ever. :D

Taraf de Haïdouks

Râdem, glumim, da’ la Taraf s-o strâns TOATĂ lumea în faţa scenei, de nu mai aveai loc să respiri de curioşi, fani, da’ mai ales de fotografi (trăi-v-ar famelia şi puşca-v-ar obiectivele cât China). Oricum, puţine lucruri m-o mai putut scoate din lumea haiducească odată ce-o-nceput a se dezlănţui armonia de patru/cinci viori, trei acordeoane, un ţambal, un contrabas şi-un fluier (şi dumniezo mă ierte dac-am uitat ceva, da’ mulţi erau!).

să nu credeţi că încap toţi într-un cadru

Am fost sedusă instant de tot ce se-ntâmpla pe scenă. Melancolia pământească, poezia bătrânicioasă, lirismul lăutăresc… ce mai, o voluptate care m-a făcut să plâng! Căci da, a voastră blondă iubitoare de balcanisme o vărsat o lacrimă când i-a văzut pe bătrânii din Clejani, care din banii de pe concerte au pus curent în tot satu’, care-o fost căraţi de Johnny Depp pe la Hollywood, încântând sute de vedete, da’ care au urcat pe-o scenă din România doar a doua oară, din câte-am înţeles. :) Nu judec. Nu ştiu a cui e vina, dacă ei cer prea mult sau nimeni nu-i cheamă pe nicăieri din cauza unor prejudecăţi stupide, da’ am citit bucurie-n ochii lui Caliu, Fluierici, nea’ Ilie şi tot restu’ de “clan” Manole sau care-or mai fi ei, generaţia mai în vârstă. Fericirea că sunt aplaudaţi şi apreciaţi în România. Empatia şi extazu’ c-am ajuns să-i văd live m-au copleşit, recunosc.

Fluierici

duet 1

Da’ mi-am revenit repede, că-i imposibil să nu te bucuri că trăieşti pe Brâu, Tot taraful şi o grămadă de improvizaţii care mai de care mai spectaculoase şi mai breathtaking. Dintre astea, m-o lăsat mască duetul dintre Caliu şi fii-so (care-arată exact la fel ca talentatu’ de tac-so). Nu există aşa ceva… Cu toate că Robert – aşa-l cheamă pe junior – n-are încă amploarea mişcărilor şi dexteritatea părintelui său mai experimentat într-ale viorii, un ochi neformat nici n-ar fi zis că mai are de recuperat 20 de ani până să se “tragă de chiloţi” cu maestrul Caliu. Iar vulpoiu’ ăsta bătrân era megaîncântat de ce-i poate fecioru’, pupându-l pe mână în semn de preţuire.

duet 2

Şi totuşi, de ce e Caliu superstaru’ tarafului? Dacă aveţi răbdare până la final, o să vă daţi singuri seama din filmuleţul ce urmează. Eu, una, eram cu falca pe asfalt când am văzut live. :)

De salutat şi iniţiativa cântăcioşilor să ne readucă aminte de marii Culaie şi Căcurică, ce n-o scăpat nepomeniţi în concert. Şi mai lăudabilă o fost piesa pentru Johnny Răducanu. Ţigani culţi şi simţiţi, v-aţi fi aşteptat să fie altfel? :)

O fost un concert suprarealist, care m-a înfiorat cu fiecare notă ce ieşea din instrumentele unor ţigani neşcoliţi, dar mai aplecaţi spre muzică decât o grămadă de conservatorişti băţoşi şi preţioşi. I love you, Taraf de Haiduci ce-mi sunteţi, şi vreau să vă văd mai des prin ţara noastră dragă.

Pentru că m-am întins cu sporovăiala, urmează un post despre ziua a doua. O părere mai avizată despre prima zi puteţi găsi la Vasile, care-i un tip super fain, pe-un suflet (balcanic, d’oh) cu subsemnata. Tot lui tre’ să-i mulţumesc şi pentru poze – săru’mâna, dau o bere!