Duminică a fost o zi frumoasă, așa cum rar am mai avut ocazia să-mi creez de când a început războiul. Da, surpriză, zilele bune nu vin pur și simplu, trebuie să pui osul la ele, să te spetești împingând bolovanul la deal, așa, cam ca la orice alt lucru frumos în viață. Iar cu creierul vraiște de atâtea știri, de atâta cruzime, de atâtă neputință, de creat încă nu am reușit. (Mă așez să traduc, să scriu, să concep, să fie acolo măcar o licărire, o scânteie, un zvâc dacă nu o idee cap-coadă, dar frumosul nu mai vine. E fantoma tihnei de dinainte și s-a rătăcit acum printre tancuri, drone și Z-uri.)

Dar, cum ziceam, duminică am reușit. Dimineața m-am pus cu burta pe carte, după-masa am aspirat, am rotit jucării, am înlocuit cărțile cu altele care n-au mai fost de mult răsfoite, am citit literatură în loc de știri și m-am jucat. M-am jucat, dom’le, până când am simțit că pleoapele pierd bătălia cu gravitația (adică până pe la ora 7 seara, după o zi așa productivă; asta e, v-am zis că îmbătrânesc!), și tot n-am simțit că m-am jucat destul.

Ce mai, eram mândră de mine, simțeam că scot capul din noroi ca o râmă fericită după ploaie. Și, tot ca râma, urma să ajung sub un pantof.

Cum viața e un joc de Whac-A-Mole, spre seară a intrat nepoftită pe telefon notificarea cu știrea asta, cum că am fi amenințați voalat. M-am enervat. Avem cu toții momente în viață în care iese bătăușu’ din noi. Idi nahui, domnule purtător de cuvânt, cu tot cu amenințarea ta voalată! Ceea ce am și scris pe Twitter, răbufnind. Mi-ai dărâmat un Jenga duminical de frumos, mi-ai secat oaza de pace din deșertul apocalipticului, mi-ai distrus bunătate de zi la care chiar am muncit. După care, mulțumită de mine că fac și eu ceva, că nu mă mai simt neputincioasă în fața unor lucruri pe care nu le pot controla, am intrat fain-frumos la duș, să scap de grobianisme și bădărănisme necaracteristice. Bine, eram și transpirată.

Și dacă…? încolțește un gând.

M-am gândit întâi la asasinat. Or fi omorât ei și pe alții pentru mai puțin decât o înjurătură adresată specific și nominal, mă gândesc?! Deja mă și imaginam plimbându-mă pe stradă și luată în bătaia pistolului silențios. Sună suprearealist? Dar dacă vă ziceam de război acum vreo lună, cum ar fi sunat?

Așa că m-am șters, m-am îmbrăcat, m-am parfumat, m-am puțulit. Am intrat iar pe Twitter, unde postarea strânsese deja câteva like-uri. Și mi-a cășunat să dau o căutare după nume. Hopa, avea cont. Mi-a stat două secunde inima. Încă un pic de rânit pe Wikipedia și am văzut că e născut în Chișinău, deci probabil știe și limba-n care i-am zis de bine.

…

Așa că AM ȘTERS TWEET-UL! Oricât de improbabil ar fi să vină cineva cu mitraliera după Roxa din Târgu-Mureș, Transilvania, România țară NATO, nu sunt dispusă să risc. Și ca mine mai tac mulți. Mulți care chiar ar mierli-o dacă ar zice oareșce. Mulți care trăiesc în capul lor, autocenzurați de teamă, de groază reală, nu de o fantasmagorie de pe social media.

Dar, cât a fost publică înjurătura, pot să mă consider o neînfricată. Ioana d’Arc a interneților, eu sunt. Au fost, categoric, cele mai curajoase 20 de minute din viața mea.