Gata, e oficial, Huidu s-a retras din viaţa publică. Ca să nu vă mai chinuiţi să intraţi la el pe blog, că oricum nu vi se încarcă din cauză că-i plin serveru’ de dă pe-afară, iată mesajul:

“Am trait în ultimul an încercări ale vietii pe care nu le doresc nimănui. Mă doare sufletul… Am creat în ultimii ani un fenomen numit “Cronica Carcotasilor” de care sunt mândru şi care trebuie să continuie fără mine în rolul de prezentator! Vreau sa îmi asigur însă colegii că îi voi ajuta cu tot ce am învăţat în aceşti 17 ani!

Nu voi mai apărea în prim plan la Cronică şi asta din respect pentru victimele cumplitului accident. Nu am susţinut niciodată că sunt fără pată, dar reacţia unor colegi de presă m-a lăsat fără grai. Vă rog să înţelegeţi că Şerban Huidu nu se agaţă de statutul de persoană publică şi că niciodată nu a făcut acest lucru.

Pe scurt, aş vrea să nu confundaţi omul Huidu cu emisiunea în sine, care este exprimarea unei idei de mai bine şi care a fost tot timpul confundată cu o emisiune de umor! Este o emisine de opinie care se foloseşte de umor! Atât! Pentru asta Cronica trebuie să continue!

Vreau să le mulţumesc fanilor şi prietenilor care au rămas lângă mine în aceste cumplite momente şi să asigur rudele victimelor de adânca mea compasine. Nu sunt cuvinte care să descrie dezastrul sufletesc pe care l-am produs lor, mie şi familiei mele! Vă rog să mă iertaţi!”

N-am scris până acum nimic pe marginea subiectului, pentru că ştiţi deja că ăsta nu-i un blog (prea) serios, cum nici io nu sunt. Dar m-a afectat, aşa că o să fac o excepţie. Nu ştiu de ce tocmai azi. Nu faptul că Huidu n-o să mai apară pe nicăieri m-a convins; asta era previzibil. Scriu pentru că ştiu cum e să iei o viaţă.

Era noapte şi circulam cu vechea Dacie 1300 – singura maşină pe care-am condus-o vreodată constant – pe serpetinele de la Acăţari. Era o beznă grea şi lipicioasă, ca smoala. Farurile abia dacă răzbateau la un metru înaintea maşinii. Circulam regulamentar şi nici viteza nu era prea mare, dar am tăiat o curbă şi am simţit o bufnitură puternică, după care totul a rămas ca suspendat vreme îndelungată. Îmi era greu şi să clipesc, totul se mişca în slow motion. S-a făcut beznă totală. Doar un far mai clipocea plăpând. Priveam fix şi nu înţelegeam cine-mi repetă, parcă din dosul gândurilor: “L-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât…” Eram tot io, doar că cea conştientă. M-am trezit lac de apă şi gâfâind, în toi de noapte. Eram îngheţată, panicată şi nici nu ştiu cum m-am dat jos din pat, plângând, să beau o gură de apă. Ca-n filmele proaste. Şi deşi ce-am zis la sfârşitul primului paragraf poate părea un pic exagerat şi macabru, vă asigur că nimic din ce-am trăit sau ce-am visat vreodată nu se compară cu senzaţia aia.

Am avut coşmarul ăsta la câteva luni după ce-am intrat cu maşina din vis într-altă Dacie, care stătea cuminte la semafor, din simplul motiv că am uitat să învârt volanul. Desigur, ca mai tot ce se petrece în viaţa mea, păţania s-o lăsat cu râsete şi amintiri faine, nicidecum cu tragedii. Ce-a trăit Huidu însă… cu totul altă mâncare de peşte. La muncă am refuzat să scriu vreo ştire legată în mod direct de el.

Sigur, să simţi pe viu vina aia sufocantă are un impact psihologic de lungă durată, nu de două zile şi eventuale recidive. Dacă nu mă credeţi, citiţi Crimă şi pedeapsă şi fiţi pregătiţi pentru tortură mintală de cea mai joasă speţă, ca să zic aşa.

Femeia care a murit avea 54 de ani, cât mama. Nu-s Dumnezeu, deci n-am cum să-l judec pe Huidu. N-am cum să decid dacă a fost accident, neatenţie, dacă e ok că scapă cu suspendare sau dacă-i bine ori ba că nu mai apare pe nicăieri. Treaba Lui şi-a lui. Eu zic doar că, pe undeva, mai mult prin empatie decât prin orice altceva (un coşmar, oricât de nasol, e prea nesemnificativ), îl înţeleg şi mi se chirceşte sufletul…